Studii si recenzii

Emblema sociologiei româneşti

Despre importanţa Şcolii gustiene am stat de vorbă cu prof. univ. Dr. Septimiu Chelcea

Loreta Popa: I-aţi cunoscut pe unii dintre discipolii şi colaboratorii lui Dimitrie Gusti. Ce amintiri vă leagă de ei?

Şcoala sociologică de la Bucureşti de sub conducerea profesorului Dimitrie Gusti nu ar fi devenit emblematică pentru sociologia românească dacă alături de Profesor nu ar fi fost atâţi străluciţi discipoli şi colaboratori (Anton Golopenţia, Vasile V. Caramelea, Traian Herseni, Henri H. Stahl, Stanciu Stoian, Mircea Vulcănescu ş.a.). Pe Vasile V. Caramelea, pe Traian Herseni şi pe Henri H. Stahl i-am cunoscut personal: am avut şansa să fac primele cercetări de teren sub îndrumarea lor. Au rămas pentru mine repere intelectuale în activitatea didactică şi de cercetare concretă, empirică, de teren.

Cu Vasile V. Caramelea am fost pe teren, la Berevoeşti (în Muscel, Argeş) încă înainte de terminarea facultăţii, în 1966. Datele culese din această cercetare cu caracter complex (antopologie fizică, psihologie, sociologie, antropologie culturală, ştiinţe agricole, etnografie, geografie umană, ergonomie) au dat substanţă lucrării mele de licenţă în psihologie “Schimbări în structura personalităţii prin trecerea de la munca agrară la cea industrială”. În comuna Berevoeşti, chiar în casa în care se născuse, acest demn elev al profesorului Dimitrie Gusti înfiinţase o “Staţie pilot de antropologie”, unde şi-au făcut ucenicia mulţi dintre sociologii de azi.

Vasile V. Caramelea, căruia, în 1947, profesorul Dimitrie Gusti i-a acordat ultimul doctorat înainte de scoaterea sociologiei dintre disciplinele academice, în urma reformei comuniste a învăţământului, mi-a povestit o întâmplare care ilustrează cât se poate de bine preţuirea de care se bucurau Ricu (H.H. Stahl) şi Traian (Herseni), dar şi stilul relaţiilor interpersonale calde cultivat de fondatorul Şcolii sociologice de la Bucureşti. Iată: un echipier se scuză pentru neîndeplinirea unei sarcini asumate. “Copilul, cel mic, a făcut febră. A trebuit să merg cu el la doctor. Dumneavoastră nu aveţi copii, nu ştiţi ce înseamnă aceasta”. Răspunsul lui Dimitrie Gusti: “Eu nu am copii?!”. Şi, luându-i pe după umeri pe Stahl şi pe Herseni, continuă: “Dar ei, ce sunt? Nu sunt copiii mei?!”.   

  La absolvirea facultăţii, în 1967, am fost repartizat ca stagiar la Institutul de Psihologie al Academiei R.S.R. Traian Herseni era şef al Secţiei de psihologie socială. Parcă îl aud şi acum: “Foarte bine, şi ce ai de gând să faci?”. Răspund prompt: “Să scriu ’Psihologia poporului român’. Două volume. În primul voi arăta ce au spus savanţii de-a lungul timpului despre firea românilor, iar în volumul al doilea voi prezenta propriile mele cercetări”.

N-aş spune că a fost entuziasmat. “Foarte bine, foarte bine. Uită ce te-au învăţat la facultate şi hai să studiem psihologia boldeştenilor”. La acea dată, tema de cercetare era procesul de urbanizare şi industrializare a României şi Secţia de psihologie socială începuse studiul unei localităţi rurale din Prahova, aflată în plin proces de schimbare socială, comuna Boldeşti, devenită, chiar la sfârşitul investigaţiilor noastre, oraşul Boldeşti-Scăeni. Am înţeles mai târziu că «Cine îmbrăţişează prea larg nu strânge prea bine». Studenţii mei ştiu acest lucru.

Henri H. Stahl mi-a condus teza de doctorat. Se întâmpla în 1974. I-am fost asistent la cursul de “Metode şi tehnici de cercetare sociologică”, curs pe care l-am preluat după retragerea sa de la catedră. Când absolvenţii veneau pentru licenţă sau pentru înscrierea la examenul de doctorat, Henri H. Stahl le punea invariabil întrebarea: “Şi care este problema ta?”. Evident, problema de studiu trebuia să fie sociologică, relevantă, actuală şi înrădăcinată în realităţile din România.

De altfel, profesorul generaţiei mele de sociologi ne spunea că îşi face datoria de ”slujbaş” cu conştiinciozitate, dar că cele mai bune ore ale zilei, de la 6 a.m. la 8 a.m., le consacră problemei lui: istoria socială a României. M-am obişnuit şi eu să îi îndemn pe studenţii şi pe masteranzii aflaţi în pragul absolvirii să identifice o “problemă socială”  sau o “problemă sociologică” pe care cu pasiune să o urmărească. Este, dacă vreţi, una dintre lecţiile Şcolii sociologice de la Bucureşti de sub conducerea profesorului Dimitrie Gusti.

Loreta Popa: Aşadar, pe termen lung, există o continuitate a Şcolii gustiene.

Da. Îmi place să cred asta. Elevii lui Dimitrie Gusti nu mai sunt printre noi, dar cei care au audiat prelegerile pline de har pedagogic ale lui Henri H. Stahl, care au fost cu el pe teren sau şi-au dat doctoratul cu el sunt în plină activitate: Dorel Abraham, Iancu Filipescu, Sandu Dumitru, Andrei Stănoiu, Maria Voinea, ş.a.

La fel cei care au participat la cercetările de teren coordonate de Traian Herseni sau de Vasile V. Caramelea: Cornel Constantinescu, Gheorghiţă Geană, Nicolae Radu, Cătălin Zamfir, Elena Zamfir – ca să-i amintsc doar pe câţiva dinte ei. În ce mă priveşte, mă străduiesc să păstrez viu spiritul Şcolii sociologice de la Bucureşti. Nu ştiu dacă şi reuşesc aşa cum mi-aş dori.

Loreta Popa: Care credeţi că sunt contribuţiile metodologice ale acestei şcoli sociologice?

Poate că pare desuet ca astăzi, în epoca globalizării şi a cercetării sociologice computerizate, să mai promovezi “metoda monografică” şi să te mai gândeşti la “sociologia naţiunii”, spre care ţintea Şcoala lui Dimitrie Gusti. Şi totuşi, fără o puternică identitate naţională cred că identitatea europeană nu are fundament; studiul de caz – alt nume pentru abordarea monografică – este utilizat pe scară internaţională, iar interdisciplinaritatea în cercetarea sociologică de teren nu a contestat-o nimeni. Studiul concret al realităţii sociale naţionale, apelul la studiul de caz, interdisciplinaritatea – însemne ale sociologiei gustiene ­– sunt şi astăzi valabile. La fel şi legătura dintre cunoaştere şi acţiune.

Loreta Popa: Ce înseamnă astăzi să fii gustist?

Sociologia, ca ştiinţă constatativă, trebuie să vizeze schimbarea sau reforma socială –  gândea Dimitire Gusti. Aceasta înseamnă, după opinia mea, să fii astăzi “gustist”. În plus, a fi “gustist” presupune să-ţi asumi cu mândrie filiaţia cu Şcoala sociologică de la Bucureşti, relevând valoarea ei, fără a terece sub tăcere eşecurile ei.

Referindu-se la eşecurile Şcolii sociologice de la Bucureşti,  Henri H. Stahl îmi spunea în interviul pe care mi l-a acordat cu prilejul împlinirii vârstei de 80 de ani.   “Să eşuezi în lucruri mari, nu în fleacuri, este onorabil”. Eşecul te învaţă: ”Ia-o de la început, în condiţii mai bune, având experienţa în faţă, sau măcar îndeamnă pe alţii să o ia de la început şi să se aştepte şi ei să aibă eşecurile lor” (vezi Contemporanul, nr. 45, din 6 noembrie 1981).

La relansarea sociologiei în 1965, în condiţiile ideologiei de atunci, declarativ,  eram obligaţi să facem sociologie fundamentată pe concepţia materialismului dialect şi istoric. Unii o făceau din convingere, Miron Constantinescu, de exemplu; alţii apelau la el doar ca să dea o faţă oficială studiilor lor. Oricum, repunerea în drepturi academice a sociologiei nu a însemnat, din păcate, reînnodarea tradiţiei gustiene.

Mai mult chiar, au fost sociologi – nomina odiosa – care, cu mânie proletară, au demascat idealismul şi caracterul eclectic al sistemului gustian (vezi Dictionar de filozofie, Bucureşti, Editura Politică, 1978, 314). În acest context, nu poate fi decât meritorie şi plină de curaj încercarea lui Henri H. Stahl de a “reconcilia” sistemul gustian cu sociologia aşa-zis “ştiinţifică”, arătând că “paradigma cadrelor şi manifestărilor” nu avea pentru Dimitrie Gusti decât funcţia de “unealtă de lucru”. Uneori, reinterpretând, promovezi.

Loreta Popa: Dar ce s-a întâmplat după colapsul comunismului? Şcoala sociologică a lui Dimitrie Gusti a fost repusă în drepturi?

Nici după evenimentele din decembrie 1989 lucrurile nu s-au schimbat radical. În loc să ne raportăm în primul rând la moştenirea Şcolii sociologice de la Bucureşti, ne-am străduit să recuperăm experienţa Şcolii de la Chicago, a Şcolii de la Palo Alto sau de aiurea. Am învăţat tehnici şi procedee de investigare noi, am preluat teorii “la modă”, dar, vai!, am importat şi teme actuale în alte contexte socio-culturale. Cu alte cuvinte, am imitat cu mai mult sau mai puţin succes.

Parcă am uitat cerinţa Şcolii sociologice de la Bucureşti de a ne centra pe problemele autentice ale societăţii româneşti. Lumea satului a fost abandonată nu numai de clasa politică, dar şi de sociologii de azi. Tinerii sociologi rar îşi amintesc că Dimitrie Gusti a iniţiat cel dintâi şi cea mai de succes şcoală de sociologie rurală din Europa. De asemenea, s-a cam lăsat deoparte practica cercetărilor interdisciplinare, a lucrului în echipe complexe de sociologi, economişti, jurişti, geografi, folclorişti, medici, ingineri, practică introdusă şi perfecţionată în cercetările monografice ale Şcolii sociologice de la Bucureşti.

Iată motivul pentru care m-am îngrijit, împreună cu profesorul Iancu Filipescu, de republicarea la Editura Universităţii din Bucureşti, în 2002, a volumului Îndrumări pentru monografiile sociologic, apărut în 1940, sub direcţia ştiinţifică a lui Dumitrie Gusti şi conducerea tehnică a lui Traian Herseni. La editura Comunicare.ro am reeditat, în 2001, lucrarea lui Henri H. Stahl Tehnica monografiei sociologice, scrisă în 1934.

Nu-mi imaginez un tânăr sociolog român care să nu fi aprofundat moştenirea Şcolii sociologice de la Bucureşti – emblemă a sociologiei româneşti. În recentul Dictionnaire de la pensée sociologique (Paris, PUF, 2005, tradus în limba română în 2009 la Editura Polirom) sunt reţinute două nume de sociologi români: Dimitrie Gusti şi Henri H. Stahl. Suntem, aşadar, prezenţi în istoria universală a sociologiei prin Şcoala sociologică de la Bucureşti de sub conducerea profesorului Dimitrie Gusti.  

Jurnalul Naţional, Ediţie specială (17 mai 2010, pp. 14-15)

 ____________________________________________________________________________

Cu referire la români: caracter naţional, naţionalism, patriotism

 Loialitatea faţă de propriul grup nu presupune

per se ostilitatea faţă de alte grupuri.

  În epoca globalizării, a schimbărilor rapide şi a consolidării instituţiilor supranaţionale, mai are sens să vorbim despre „caracter naţional”, „naţionalism” şi „patriotism”? Răspunsul nu poate fi decât unul pozitiv, date fiind persistenţa caracteristicilor psiho-morale dintre naţiuni şi confuzia terminologică în abordarea problemelor identităţii naţionale şi europene.

Caracterul naţional reprezintă o formă a conştiinţei şi sensibilităţii colective a locuitorilor unui stat-naţiune. El se bazează pe asumpţia că persoanele care fac parte dintr-o naţiune „au în comun anumite caractersitici culturale şi psihologice care le conferă o identitate şi le deosebeşte [de persoanele ce aparţin altei naţiuni – n.n.]” (Neiburg, 2001, 10296).

Ideea că naţiunile se disting prin caracteristici psihologice, aşa cum indivizii se deosebesc între ei prin modul de a simţi, de a gândi şi de a acţiona a apărut în a doua jumătate a secolulului al XVIII-lea în Europa şi a dobândit legitimitate un secol mai târziu, mai ales prin orientarea „Cultură şi personalitate”, promovată în antropologia americană de Ruth Benedict şi Margaret Mead şi în gîndirea europeană de Gregory Bateson, Norbert Elias şi Marcel Mauss – ca să amintesc numai câteva nume de mare notorietate. În prezent, se încearcă o redefinire a termenului de „caracter naţional”, date fiind discuţiile despre statul-naţiune în contextul globalizării.

Aşa cum remarca Federico Neiburg (2001, 10298), sentimentul apartenenţei la o naţiune are, precum Janus, două feţe: pe de o parte, asigură solidaritatea celor care trăiesc în condiţii sociale şi culturale relativ omogene şi, pe de altă parte, îi exclude pe cei care nu aparţin respectivei naţiuni, putând genera – ceea ce  antropologul cultural brazilian numea –  „violenţă naţională”.

Ataşamentul la o naţiune, gândită ca grup uman extins, constituie nucleul central al „naţionalismului” şi „patriotismului”, două expresii distincte ale „identităţii naţionale”. Referenţialul îl constituie terme­nul de „naţiune”, care a generat dispute ce se prelungesc până în prezent. În lucrarea National Identity, Anthony D. Smith (1991, 14) defi­neşte „naţiunea” ca fiind „o populaţie care împarte un teritoriu istoric, mituri comune şi memorii istorice, o cultură de masă, o economie comună şi drepturi şi datorii legale comune pentru fiecare membru”. Este vorba despre „o populaţie” şi nu despre o entitate supraindi­viduală. Floyd H. Allport (1927, 293), unul dintre fonda­torii psihosociologiei, atrăgea atenţia asupra erorii de a privi naţiunea ca pe o „supra-persoană care simte, vorbeşte şi acţionează în numele ei înseşi” (apud Kosterman şi Feshbach, 1989, 261). Floyd H. Allport a numit această percepţie „eroare naţionalistă” (nationalistic fallacy).

Termenul de „identitate” provine din rădăcina latină „idem”, care presupune asemănare şi continuitate. A intrat în limbajul comun abia în secolul al XX-lea (Gordon, 1998/2003, 276). „Identitatea naţională” descrie procesul de achiziţie şi interiorizare a modelelor categoriale referitoare la naţiune şi acoperă un continuum pozitiv–negativ, de la „identitatea negativă” (contra-identitate) până la identitatea pozitivă. Între cele două extremităţi se află „zona neutră”, a non-identităţii sau a indiferenţei faţă de naţiune (Blank, 2003, 260).

Analizarea naţionalismului şi patriotismului în termenii loialităţii faţă de grupul propriu ridică întrebări pe cât de numeroase, pe atât de incitante intelectual: cum se construieşte loialitatea? Cum se combină elementele afective cu cele cognitive în emergenţa loialităţii? Care este rolul schemelor mentale în formarea imaginilor despre grupul de apartenenţă şi despre grupul de referinţă? Se transferă loialitatea faţă de grupul primar (de exemplu, faţă de familie) asupra grupului secundar (asupra comunităţilor locale sau naţionale)? Loialitatea faţă de grupul de apartenenţă generează automat ostilitate faţă de outgroup-uri? Loialităţile multiple schimbă sentimentele de naţionalism şi patriotism? Cum influenţează loia­litatea indivizilor faţă de propriul grup comportamentele colective? Prin ce diferă patriotismul de naţionalism (denumit de către unii psihosociologi „patriotism etnocentric”)? Naţionalismul şi patrio­tismul reprezintă structuri psihice încremenite sau dinamice? Care este rolul contextului social şi politic în manifestarea naţiona­lismului şi patriotismului?

La câteva dintre aceste întrebări voi încerca să răspund pornind de la studiul „Nationalism, Patriotism, and Group Loyality: A Social Psychological Perspective” al lui Daniel Druckman (1994), în care sunt trecute în revistă cercetările experimentale iniţiate de Jean Piaget (1965) asupra judecăţilor morale la copii. Marele psiholog elveţian arată că, odată cu vârsta, copiii trec de la centrarea asupra lor înşişi la identificarea cu persoanele semnificative din mediul lor înconjurător. Ataşamentul faţă de grupul în care trăiesc, faţă de familie, este o constantă universală a dezvoltării fiinţei umane. Trecerea de la „egocentrism” la „sociocentrism” se înscrie în procesul normal al devenirii fiecărui adult. Progresiv, indivizii devin sensibili la nevoile, interesele şi aspiraţiile altora, asemănători lor, membri ai grupului din care fac parte.

Acest lucru este general acceptat în psihologia evoluţionistă. Apar însă divergenţe când se pune problema trecerii de la ataşamentul faţă de „grupul mic” (familie, cerc de prieteni etc.) la ataşamentul faţă de „grupul secundar” (colectivitate urbană sau rurală, popor, naţiune). Cu alte cuvinte, se pune întrebarea: este loialitatea faţă de grupul în care indivizii interacţionează nemijlocit similară cu loialitatea faţă de entităţile abstracte, cum sunt naţiunile?

Cele mai multe cercetări psihosociologice se bazează pe asumpţia că sentimentul faţă de „grupul mic” este similar celui trăit în raport cu grupurile mari, de milioane şi sute de milioane de persoane. Amitai Etzioni (1968), unul dintre cei mai reputaţi psihosociologi americani, susţine ipoteza transferului loialităţii de la grupurile mici la entităţile sociale largi, precum naţiunile, din care indivizii fac parte.

Şi în legătură cu efectele loialităţii faţă de grupul cărora aparţin ipotezele specialiştilor sunt divergente. Unii psihosociologi consi­deră că loialitatea ingroup a indivizilor generează sentimente negative faţă de alte grupuri. Alţi specialişti susţin că loialitatea faţă de grupul propriu nu presupune automat ostilitate faţă de alte grupuri. Aceştia contrapun naţionalismul patriotismului.

Rick Kosterman şi Seymour Feshbach  (1989) sunt de părere că sentimentele negative faţă de alte grupuri au drept cauză loialitatea faţă de propriul grup. În cercetările concrete pe care le-au realizat, au fost grupate răspunsurile pozitive la itemii „Îmi iubesc ţara”, „Sunt mândru că sunt american”, „Sunt emoţional ataşat faţă de ţara mea şi sunt emoţional afectat de acţiunile ei” sub eticheta de „patriotism”, iar răspunsurile indicând sentimentul de superioritate naţională şi dorinţa de putere şi dominanţă internaţională (de exemplu, „Superioritatea morală şi materială americană îndreptăţesc SUA să aibă un rol mai important în ONU”) le-au asociat „naţionalismului”. S-a constatat că „patrioţii”, în comparaţie cu „naţionaliştii”, se raportează diferit la o serie de variabile incluse în cercetare. De exemplu, „naţionaliştii” manifestau un suport puternic pentru politica de înarmare nucleară, spre deosebire de „patrioţi”. Din cercetările la care m-am referit a rezultat că „patrioţii” au tendinţa de a subordona interesele personale interesului naţional, fără a susţine rezolvarea prin război a conflictelor internaţionale. Spre deosebire de aceştia, „naţionaliştii” s-au dovedit a fi susţinători ai abordării militare a problemelor internaţionale. S-a ajuns la concluzia că naţionalismul şi patriotismul au dimensiuni psiho­func­ţionale diferite. În contrast cu patriotismul, văzut ca un simţământ de ataşament faţă de o ţară şi un popor, naţionalismul a fost definit „ca o percepţie a superiorităţii naţionale şi ca o orientare spre dominaţia naţională” (Kosterman şi Feshbach, 1989, 271).

Aşadar, loialitatea ingroup ia forme distincte: naţionalism versus patriotism. John Duckitt (1989) apreciază că naţionalismul este determinat de identificarea cu un grup lipsit de securitate, ameninţat, în timp ce patriotismul rezultă din identificarea cu un grup a cărui securitate este deplin asigurată. Cercetările de teren au arătat că între naţionalism şi patriotism există o corelaţie statistică privind unele aspecte, dar şi lipsa corelaţiilor sub alte aspecte. Notele definitorii ale celor două expresii ale loialităţii faţă de propria naţiune, întocmite de Thomas Blank şi Peter Schmidt (2003, 292) pe baza rezultatelor unui mare număr de cercetări sociologice de teren, mi se par foarte lămuritoare (Tabelul 1).

 Tabelul 1. Caracteristicile naţionalismului versus caracteristicile patriotismului

                   (după Blank şi Schmidt, 2003, 292)

Nr.  Naţionalismul  Patriotismul
1 Idealizarea propriei  naţiuni, în sensul generalizării evaluărilor pozitive.Idealizarea istoriei propriului grup Propria naţiune nu este idealizată, ci evaluată pe baza  conştiinţei critice. Conştiinţa critică se referă la formarea unei opinii a naţiunii independentă de elite
2 Sentimentul superiorităţii propriei naţiuni Renunţarea la susţinerea sistemului de îndată ce ţelul naţiunii nu este în acord cu  valorile umaniste
3 Acceptarea necritică a autorităţii naţionale, politice şi de stat Reconstrucţia istoriei grupului în acord cu diferite perspective acceptate
4 Supraaccentuarea afilierii naţionale în conceptul de sine Respingerea culturii statului autoritarian şi susţinerea principiilor democratice
5 Reprimarea atitudinilor ambivalentefaţă de propria naţiune Respingerea acceptării necritice a autorităţilor naţionale
6 Tendinţa de a defini persoanele dintr-un grup după criteriile descendenţei, rasei sau afilierii culturale Acceptarea emoţiilor negative legate de propria naţiune
7 Tendinţa de a-i considera pe membrii altor grupuri ca fiind omogeni Afilierea naţională nu este supraacentuatăîn conceptul de sine
8 O puternică relevanţă a com­paraţiilor sociale cu grupurile considerate că nu fac parte din aceeaşi naţiune Comparaţiile temporale au o deosebită relevanţă
9   Respingerea criteriilor obiectiviste în definirea membrilor altor grupuri

 

 Patriotismul se poate manifesta diferit: fie ca „patriotism extrem” („patriotismul etnocentric”), fie ca „patriotism moderat” („patriotism constructiv”). În celebra lucrare The Authoritarian Personality de Theodor Adorno et al. (1950) se face distincţie între „patriotismul orb”, asociat cu naţionalismul şi şovinismul, şi „patriotismul etnocentric”, care presupune identificarea naţională pozitivă, dar şi evaluarea critică a naţiunii faţă de care rămâi loial. Seymour Feshbach numeşte patriotismul etnocentric pur şi simplu „naţionalism”.

De acord cu Stephen Nathanson (1989), mă pronunţ în apărarea patriotismului moderat, a patriotismului constructiv, care nu implică ostilitate, prejudecăţi etnice şi denigrarea altor populaţii sau naţiuni, ci loialitate, ataşament pozitiv faţă de propria naţiune, în înţelesul de ingroup. Da, patriotismul constructiv este şi astăzi o virtute ce trebuie cultivată la români.

 Bibliografie

 Adorno, Theodor W. et al. (1950). The Authoritarian Personality. New York: Harper.

Allport, Floyd H. (1927). The psychology of nationalism: the nationalistic fallacy as a cause of war. Harper’s Monthly, 8,  291-301.

Barrington, Lowell W. (1997). „Nation” and „nationalism”: the misuse of key concepts in political science. PS: Political Science and Politics, 30, 4, 712-716.

Blank, Thomas şi Schmidt, Peter. (2003). National identity in a United Germany: Nationalism or Patriotism? An empirical test with representative data. Political Psychology, 24, 2, 289-312. 

Blank, Thomas. (2003). Determinants of national identity in East and West Germany. Political Psychology, 24, 2, 259-288. 

Dekker, Henk, Malová Darina şi Hoogendoorn, Sander. (2003). Nationalism and its explanations. Political Psychology, 24, 2, 345-376. 

Druckman, Daniel. (1994). Nationalism, Patriotism, and Group Loyality: A Social Psychological Perspective. Mershon International Studies Review, 38, 1, 43-68.

Duckitt, John. (1989). Authoritarianism and group identification: a new view of an old construct. Political Psychology, 10, 63-84.

Etzioni, Amitai. (1968). Social-psychological aspects of interna­tional relations. În G. Lindzey şi E. Aronson (eds). Handbook of Social Psychology (vol. 5). Reading, MA: Addison-Wesley.

Gordon, Marschal (ed.). [1998](2003). Dicţionar de sociologie. Bucureşti: Editura Univers Enciclopedic (The Oxford Dictionary of Sociology. Oxford: Oxford University Press. Trad. rom.    S. Băltăţescu, F. Iacob, L. Şerbănescu şi C. Toader)

Johnson, Allan G. [2000](2007). Dicţionar Blackwell de sociologie: ghid de utilizare a limbajului sociologic, Bucureşti: Editura Humanitas (The Blackwell Dictionary of Sociology: A User Guide to Sociological Language, Malden: Blackwell Publishers Inc, 2000. Trad. rom. S.G. Drăgan şi V. Russo).

Kosterman, Rick şi Feshbach, Seymour. (1989). Toward a measure of patriotic and nationalistic attitudes. Political Psychology, 10, 257-274.

Nathanson, Stephen. (1989). In Defense of „Moderate Patriotism”, Ethics, 99, 3, 535-552.

Neiburg, Federico. (2001). National character. În N. J. Smelser şi P. B. Baltes (eds). International Encyclopedia of Social & Behavioral Sciences (pp. 10296-10299). Amsterdam: Elsevier Science Ltd.

Parmenter, Lynne. (1999). Constructing national identity in a changing world: Perspectives in japanese education. British Journal of Sociology of Education, 20, 4, 453-463.

Piaget, Jean. (1965). The Moral Judgement of the Child. New York: Free Press.

Schatz, Robert T., Staub, Ervin şi Lavine, Howard. (1999). On the varieties of national attachment: blind versus constructive patriotism. Political Psychology, 20, 1, 151-174.

Schochet, Gordon. (2001). Patriotism. În N. J. Smelser şi P. B. Baltes (eds). International Encyclopedia of Social & Behavioral Sciences (pp. 11116-11118). Amsterdam: Elsevier Science Ltd.

Smith, Anthony D. (1991). National Identity. Londra: Penguin Press.

 Septimiu Chelcea (2010) Cu referire la români: caracter naţional, naţionalism, patriotism. În V. Boari et al. (eds). Regăsirea identităţii naşionale (pp. 92-97). Iaşi: Editura Polirom.

_______________________________________________________________________________

Allan G. Johnson
Dicţionarul Blackwell de Sociologie. Ghid de utilizare a limbajului sociologic. Bucureşti, Editura Humanitas, 2007, 448

Prefaţăla ediţia în limba română de Septimiu Chelcea

Dintotdeauna, gândirea sociologică s-a mişcat între acceptarea statu quo-ului şi contestarea sistemului social. Sociologii de azi ar trebui “să extindă şi să cultive abordarea contrasistem nu numai în ceea ce priveşte investigarea inegalităţii sociale şi injustiţiei, dar şi în legătură cu sistemele sociale alternative, altele decât cele experimentate deja” – aprecia, la cumpăna dintre milenii, în Presidential address, profesorul Joe R. Feagin de la Universitatea din Florida, cel de-al 91-lea preşedinte al Asociaţiei Americane de Sociologie” (J.R. Feagin, Social justice and sociology. Agend for the twenty-first century. American Sociological Review, 2001, 66, 1). În această direcţie se înscrie şi dicţionarul de sociologie al profesorului Allan G. Johnson, recomandat la apariţia celei de-a doua ediţii, în 2000, de însuşi Robert K. Merton, unul dintre cei mai străluciţi sociologi ai secolului al XX-lea. Pentru sociologii din România, traducerea acestui dicţionar constituie un eveniment editorial mai mult decât salutar.
După decembrie ’89, pe parcursul anilor, au apărut în România cinci dicţionare de sociologie. Cel dintâi, în ordine cronologică, Dicţionar de sociologie, coordonat de Cătălin Zamfir şi Lazăr Vlăsceanu (Bucureşti, Editura Babel, 1993, 769 p.), a avut o a doua ediţie în 1998. A fost rodul entuziasmului colectiv de după colapsul comunismului în ţara noastră. Pentru realizarea lui, şi-au reunite competenţele 32 de profesori şi cercetători din domeniul sociologiei. El este, în opinia mea de coautor şi de professor de sociologie cu o activitate la catedra universitară de aproape 40 de ani, un document social extrem de valoros: arată, pe de o parte, stadiul în care se afla cunoaşterea sociologică din perioada dictaturii ceauşiste şi, pe de altă parte, exprimă efortul de recuperare a decalajului sociologiei româneşti faţă de dezvoltarea explozivă a sociologiei pe plan mondial. Trebuie să recunoaştem însă că el este astăzi doar o filă din istoria sociologiei româneşti.
La scurt timp, în 1994, a apărut şi un Mic dicţionar de sociologie scris de Lisette Coandă şi Florin Curta (Bucureşti, Editura ALL, 1994, 189 p.), destinat studenţilor din facultăţile cu alt profil decât cel sociouman. Menţionez că în acest dicţionar sunt incluse şi datele bio-bibliografice ale unor sociologi de referinţă români şi străini, precum şi un glosar român-francez-englez. Şi micul dicţionar la care m-am referit rămâne de domeniul trecutului.
Au apărut apoi trei dicţionare traduse din limbile franceză (Dicţionar de sociologie Larousse, coordonatori R. Boudon, P. Besnard, M. Cherkaoui şi B.-P. Lécuyer, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 1993/1996, 336 p.; Dicţionar de sociologie, coordonat de Gille Ferréol, Iaşi, Editura Ştiinţă şi Tehnică şi Editura Polirom, 1995/ 1998, 254 p.) şi engleză (Dicţionar de sociologie Oxford, editat de G. Marshall, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 1989/2003, 710 p.).
Acum, Editura Humanitas ne oferă un altfel de dicţionar de sociologie – aş spune un dicţionar-manual universitar. Dicţionarul de sociologie Blackwell al profesorului Allan G. Johnson este mai mult decât un dicţionar al unei “singure voci”, este un dicţionar al unei “voci unice”. Avantajul unui dicţionar de autor decurge din coerenţa discursului pe care, oricât s-ar strădui coordonatorii, nu o pot atinge dicţionarele cu zeci de colaboratori.
Ca unic autor, Allan G. Johnson a imprimat dicţionarului crezul său că sociologia este o ştiinţă contestatară. Aşa cum se ştie, fondatorii sociologiei americane au avut în vedere “ameliorarea societăţii”. În această direcţie lucrează şi Allan G. Johnson prin scrierile sale, traduse în mai multe limbi (The Forest and the Trees: Sociology as Life, Practice and Promise, 1997; The Gender Knot: Unraveling Our Patriarchal Legacy, ediţia a II-a revăzută, 2005; Privilege, Power şi Difference, ediţia a II-a, 2005), şi prin conferinţele organizate în marile universităţi din SUA, în care abordează problemele capitalismului modern: inegalitatea socială, oprimarea de clasă şi a femeii, patriarhatul şi injustiţia socială, rasismul, prejudecăţile legate de vârstă, sex şi culoarea pielii.
Orientarea cercetărilor lui Allan G. Johnson spre problemele lumii contemporane, ale sistemului capitalist global se observă clar în conţinutul dicţionarului, deopotrivă prin alegerea termenilor din vocabularul sociologic şi a personalităţilor prezentate, cât şi prin judecăţile de valoare pe care autorul le face. Întâlnim în el concepte “uitate”, “ocolite” sau pur şi simplu rămase inoperante pentru sociologii din România (alienare, fetişismul mărfii, xenocentrism, sexism instituţionalizat, lupta de clasă, îmburghezirea clasei muncitoare, masculinitate hegemonică, oprimarea femeilor, panică morală, injustiţie socială, proletarizare, socialism de stat etc.), care, lepădându-se de marxism, au aruncat, odată cu apa, şi copilul din copaie.
Dacă în perioada comunistă, în ştiinţele socioumane te împiedicai de “marxismul creator” la tot pasul, după decembrie ’89 Karl Marx a fost izgonit din istoria sociologiei, iar Friedrich Engels parcă nici nu a existat. Dacă repudierea “marxismului creator”, dată fiind teroarea ideologică din perioada comunistă, este de înţeles, ştergerea concepţiei marxiste din istoria gândirii sociologice mi se pare cel puţin discutabilă.
Profesorul şi strălucitul scriitor de literatură ştiinţifică Allan G. Johnson ne aduce aminte că Marx este “o figură-cheie” în evoluţia gândirii sociologice, care a influenţat direct şi indirect analiza contrasistem, arătând că esenţa capitalismului ca sistem economic este relaţia dintre muncitori, patroni şi mijloacele de producţie din care apare plusvaloarea, însuşită de capitalişti ca profit (Capitalul, vol. I, 1867/1966). Prietenul, colaboratorul şi susţinătorul său financiar – industriaşul şi socialistul britanic Friedrich Engels, născut în Germania – a avut contribuţii esenţiale la analiza capitalismului şi a sistemului claselor sociale. El este nu numai cel care, după moartea lui Karl Marx, renunţând la propriile proiecte, a pregătit pentru tipar volumele doi şi trei ale Capitalului – se împlinesc 140 de ani de la apariţia primului volum –, dar şi autorul monografiei Situaţia clasei muncitoare din Anglia (1845), un model de analiză a condiţiei mizere a muncitorilor în capitalismul timpuriu.
Departe de a fi un apologet al marxismului, arătând limitele gândirii marxiste şi criticând modul de aplicare a lui în ex-URSS şi – adaug eu – implicit în ţările foste comuniste, profesorul Allan G. Johnson argumentează foarte convingător că nu se poate face abstracţie de influenţa concepţiei lui Karl Marx, care, alături de Émile Durkheim şi Max Weber, rămâne unul dintre fondatorii sociologiei ca ştiinţă care studiază “viaţa socială şi comportamentul social, în special în relaţie cu sistemele sociale, modul cum funcţionează, cum se schimbă şi ce consecinţe produc aceste sisteme, precum şi relaţiile lor complexe cu vieţile oamenilor” (A.G. Johnson, 2000/2007, 298).
Dicţionarul de sociologie Blackwell al lui Allan G. Johnson cuprinde 1 200 de intrări, acoperind dacă nu toate, cel puţin principalele orientări teoretice din sociologie, de la materialism la idealism, multitudinea subdomeniilor sociologiei, de la psihologia socială la sociologia economică sau sociologia populaţiilor, metodologia cercetărilor sociologice empirice, cu accent pe prelucrarea statistică şi interpretarea datelor, evantaiul personalităţilor care au influenţat gândirea sociologică în ultimele două secole, punând în lumină contribuţia teoretică şi militantismul femeilor-sociologi (Jane Addams, iniţiatoare a sociologiei aplicate, laureată în 1931 a Premiului Nobel pentru Pace; Emily Green Balch, cunoscută mai ales pentru studiile privind inegalităţile de gen, laureată a Premiului Nobel pentru Pace în 1946; Jessie Bernard, care a cercetat pentru prima dată fenomenul căsătoriei atât din perspectiva “lui”, cât şi din perspectiva “ei”; Charlotte Perkins Gilman, militantă pentru dreptul de vot al femeilor – şi exemplele ar putea continua), a căror operă a fost – şi, din păcate, mai este încă – ocultată de sociologia, în general, dominată de bărbaţi.
Câţi ştiu şi recunosc faptul că Harriet Martineau (1802-1876), prin amploarea şi profunzimea operei sale, poate fi aşezată pe acelaşi plan cu Émile Durkheim şi cu Max Weber? Se ignoră faptul că prima femeie sociolog din Marea Britanie şi din lume a scris un tratat de metodologie a cercetării sociologice înainte ca atenţia celorlalţi specialişti să se fi concentrat asupra modului cum culegem şi cum interpretăm datele. Harriet Martineau poate fi considerată fondatoarea sociologiei empirice. Ea se pare că a utilizat termenul de “sociologie” înaintea lui Auguste Comte – a cărui operă a tradus-o şi a făcut-o cunoscută în Marea Britanie şi în SUA (cf. J.R. Feagin, 2001, 10).
Urmărind Who’s Who-ul sociologic din finalul dicţionarului, sociologii din România, mai tineri şi chiar şi cei cu mai multă experienţă în domeniu, îşi vor putea fixa sau reconfigura reperele activităţii de cercetare nu numai în funcţie de sociologii clasici, dar şi în acord cu gândirea celor care au făcut studii exemplare asupra sistemului comunist defunct şi a capitalismului global. Mă gândesc la Daniel Bell, cu lucrările The End of Ideology (1960), The Coming of Postindustrial Society (1973) şi The Cultural Contradiction of Capitalism (1976), la sociologul şi filosoful Rose Laub Coser, cu scrierile sale despre muncă şi birocraţie, despre familie şi statusul femeilor în capitalism, la filosoful, sociologul şi antropologul social britanic Ernest Gellner,, emigrant din Cehoslovacia după invazia germană din 1938, cu lucrările Nation and Nationalism (1983), State and Society in Soviet Thought (1988), la sociologul britanic John Goldthorpe, autorul lucrării Order and Conflict in Contemporary Capitalism (1985), şi la încă mulţi alţi sociologi ale căror scrieri ar trebui cât mai degrabă traduse.
Nu mi se pare normal, de exemplu, ca, acum când se traduce masiv, lucrările lui Barrington Moore Jr. (1913-2005) să fie greu accesibile intelectualilor din România, în timp ce autori dubioşi se pronunţă cu aplomb despre comunism şi capitalism. Profesorul de la Universitatea Harvard a analizat cu luciditatea comunismul de tip sovietic (Soviet Politics: The Dilema of Power, 1950; Terror and Progress: URSS, 1954), ca şi capitalismul contemporan (Reflection on the Causes of Human Misery and Upon Certain Proposals of Eliminate Them, 1972; Injustice: The Social Bases of Obedience and Revolt, 1989; Moral Aspects of Economic Growth, and Other Essays, 1998). Aşa cum Karl Marx nu concepea analiza sociologică fără analiza economică a modului de producţie, Barrington Moore Jr. nu accepta cercetarea societăţilor, condiţiei umane şi problemelor sociale contemporane, abstacţie făcându-se de reflecţia istorică (Moral Purity and Persecution in History, 2000).
Dicţionarul sociologic Blackwell se particularizează faţă de alte dicţionare din domeniu şi prin dimensiunea sa didactică. Allan G. Johnson are, fără îndoială, calitatea rar întâlnită de a face vizibile, palpabile abstracţiile, chiar formulele matematice din statistica socială. Timp de peste 30 de ani a predat sociologia în colegiile americane. În 1972 a obţinut titlul de doctor în ştiinţă la Universitatea Michigan. Este autorul unor excelente manuale de iniţiere în sociologie (An Introduction to Sociology, An Introduction to Sociological Thinking). Experienţa la catedră l-a apropiat de studenţi. În scrierile sale, inclusiv în acest dicţionar, practică stilul conversaţional, cuceritor prin claritate.
Eu am citit acest dicţionar fără să aţipesc vreo clipă şi am avut mult de învăţat din el. Sper ca şi studenţii mei de ieri, de azi – de ce nu? – şi de mâine să spună la fel. Îmi place să cred că versiunea în limba română a dicţionatului lui Allan G. Johnson se distanţează semnificativ de adagiul Tradutore-Tradittore. Unde am considerat că se impune cu necesitate, am introdus între paranteze drepte scurte explicaţii. În text s-au păstrat unii termeni din engleză, care au intrat în limbajul curent al sociologiei (de exemplu, ageism – prejudecată pe temeiul vârstei; pattern – model; gender – gen; bias – eroare sistematică; folk society – societate populară; melting pot – creuzet ş.a.) sau pentru care nu am găsit un echivalent acceptabil (de exemplu – gentrificare, analiză path, analiză cluster) şi, când am considerat că este cazul, am trecut între paranteze rotunde cuvântul în limba engleză.
Mi-am permis să completez versiunea originală a dicţionarului, precizând anii în care personalităţi precum Basil Bernstein, Peter Blau, Pierre Bourdieu, George C. Homans, Thomas Kuhn, Barrington Moore au lăsat, după publicarea dicţionarului, lumea sociologică mai săracă. Fugit irreparabile tempus.
Profesor Septimiu Chelcea
Universitatea din Bucureşti
24.01.07

______________________________________________________________________________________

SOCIOLOGIE ROMÂNEADCĂ, 2007, 5, 1, 24-43.

Emoţiile în viaţa socială
Ruşinea şi vinovăţia în spaţiul public postcomunist din România

Septimiu Chelcea
Universitatea din Bicureşti

In acest articol prezent unele aspecte ale vieţii sociale din România postdecembristă care susţin teza că emoţiile îşi au originea în relaţiile sociale. Voi aduce argumente teoretice şi dovezi empirice în sprijinul ipotezei că ruşinea şi vinovăţia sunt emoţii sociale distincte, corelate organic. Propun, de asemenea, o „Tipologie psihosociologică a ruşinii” şi avanseaz ideea reconceptualizării teoriei „Spirala tăcerii”. Mai atrag atenţia asupra alienării „proletariatului emoţional” în condiţiile extinderii „muncii emoţionale” în societăţile moderne. Pe baza postulatului că înainte de a fi sapiens, Homo a fost sentiens şi că în timp real emoţiile sunt primordiale, se formulează câteva cerinţe pentru cercetarea vieţii sociale şi pentru acţiunea socială.

Emotions in Social Life: Shame and Guilt in Postcommunist Public
Life in Romania

In this article I present some aspects of social life in Romania which support the thesis that emotions are socially determined. I will present theoretical and empirical proofs that shame and guilt are distinct social emotions, organically intertwined. I advance a „psychosociological typology of shame” and I support the reconceptualization of „spiral of silence theory”. I also mention the alienation of „emotional proletariat” in modern societies. Based on the axiom that prior to being sapiens, homo was sentiens and also on the fact that in real time emotions are primordial, I formulate some suggestions for the future research of social life and action.

Cultura organizaţională universitară – cultură a plagiatului?

Rezumat
Frauda intelectuală, în general, şi plagiatul, în special, reprezintă o problemă majoră în învăţământului universitar din Romania, ca şi din alte ţări. După definirea plagiatului şi precizarea stadiului actual al cercetărilor privind frauda intelectuală a studenţilor pe plan mondial şi în România, sunt prezentate investigaţiile autorilor privind autoevaluarea onestitîţii, atribuirile pe care le fac studenţii copiatului la examenele scrise şi preluării referatelor de pe internet, precum şi atribuirea sentimentele de vinovăţie şi ruşine în cazul diferitelor forme de fraudă intelectuală. În final, este avansată propunerea de înfiinţare a unui „Centru pentru Integritatea Universitară”, după modelul celui ce îşi desfăşoară activitatea începând din 1992 la Duke University (SUA).

Walter Lippmann
Opinia publică. Bucureşti, Editura Comunicare.ro, 2009, 334 p. (Public Opinion, New York, Macmillan, 1922. Trad. rom. G. Mihăiţă şi D. Flonta, după ediţia din 1992)

Este o carte cu un titlu deliberat neutru şi cu un conţinut exploziv – spunea profesorul de relaţii internaţionale de la University of Southern California, Ronald Steel, prefaţatorul ediţiei din 1997 al lucrării şi biograful lui Walter Lippmann (vezi Walter Lippmann and the American Century, 1981). Este o carte-cheie în evoluţia studiului opiniei publice – apreciază profesorul de ştiinţe politice Paul Dobrescu, rectorul Şcolii Naţionale de Ştiinţe Politice şi Administrative, în substanţiala Prefaţă (pp. xi-xxviii) la această primă traducere în limba română a operei celui care a fost deopotrivă jurnalist, eseist, sociolog şi analist politic, Walter Lippmann (13 sept. 1889 – 14 dec. 1974).
Orice student care a promovat exemenul la sociologia opiniei publice ştie că îi datorăm lui Walter Lippmann implantarea în chiar inima vocabularului ştiinţelor socio-politice a unor concepte precum cel de „opinie publică” şi cel de „stereotip”. Puţin sunt, însă, cei care cunosc faptul că Walter Lippmann a lansat ca titlu al unor lucrări provocative intelectual sintagmele „război rece” (vezi The Cold War, 1947) şi „public fantomă” (vezi The Phantom Public, 1925). De asemenea, fără să fi citit cu atenţie lucrarea Public Opinion (1922), foarte puţini vor fi cei care vor fi descoperit conţinutul termenilor de „om omnipotent”, „simboluri ale opiniei publice”, „om egocentric”, „societate autosuficientă”, „cititor omnivor” sau „pseudo-mediu” .
Putem spune fără teama de a greşi câtuşi de puţin că, la jumătatea secolului trecut, Walter Lippmann a înnoit limbajul jurnaliştilor, analiştilor politici, al sociologilor şi psihologilor. Acest fapt nu trebuie acoperit de tăcere, pentru că limbajul „ne ajută să trecem dincolo de ceea ce se oferă spontan privirii, să luăm aminte, să scrutăm în moduri care să ne permită o înţelegere mai sistematică a vieţii sociale” (Allan G. Johnson, 2007, Dicţionarul Blackwell de sociologie, Bucureşti, Editura Humanitas, p.14). .
Să luăm, spre exemplu, termenul de „pseudo-mediu” (poate că menţinerea în traducerea românească a termenului de pseudo-environment ar fi fost o soluţie mai bună, dat fiind faptul că termenul ca atare a intrat în vocabularul ştiinţelor socio-umaniste). La nivelul simţului comun, credem că în viaţa socială ne adaptăm la mediul înconjurător. Nu ne dăm seama că în societate, între mediu şi persoană se inserează imaginea noastră despre realitate. Noi reacţionăm la imaginile din mintea noastră, nu la stimulii din lumea înconjurătoare. Povestea locuitorilor unei insule care nu aflaseră că a început Primul Război Mondial ilustrează cum nu se poate mai viu acest adevăr:

În largul ocenului, se află o insulă unde, în 1914, locuiau câţiva englezi, francezi şi germani: Pe insulă nu ajunge niciun cablu, iar vaporul britanic care aduce poşta nu soseşte decît o dată la şaizeci de zile. În septembrie, încă nu sosise, iar insularii încă mai vorbeau despre ultimul ziar […]. Într-o zi de la mijlocul lui septembrie […], au aflat că, de peste şase săptămâni englezii şi francezii […] luptau împotriva germanilor. Timp de şase săptămâni, se purtaseră de parcă erau prieteni, când, de fapt, ei erau inamici” (p. 4).

Aşadar, ne conducem după imaginile din mintea noastră, construindu-ne un pseudo-mediu. De ce? Pentru că – spune Walter Lippmann – nu suntem echipaţi să cunoaştem direct mediul real atât de cmplex şi atât de schimbător. „Pentru a traversa lumea, oamenii au nevoie de hărţi ale acesteia” (p. 14). Problema apare când, după expresia lui Shakespeare din Poveste de iarnă, hărţile de navigaţie „schiţează coasta Boemiei”, în discordanţă cu realitatea, ştiut fiind că Boemia nu are ieşire la mare (vezi nota redacţiei).
Personal, văd în ideile susţinute cu pasiune de Walter Lippmann anticiparea teoriei reprezentărilor sociale iniţiată de Serge Moscovici (1961) şi punctul teoretic de pornire al cercetărilor psihosociologice privind hărţile mintale (K. Lynch, 1960; S. Milgram, 1970; T.F. Saarinen, 1987, L. Radu, 1998). De asemenea, capitolul „Lumea exterioară şi imaginile din mintea noastră” din partea introductivă a lucrării, devenită clasică în ştiinţele socio-politice, Opinia publică, conţine in nuce ”teorema lui Thomas”, prezentată două decenii mai târziu de către Robert K. Merton (1948). Conform acestei teoreme, dacă oamenii definesc o situatie ca fiind reală, atunci această situaţie este reală prin consecinţele ei. Iată ce afirmă Walter Lippmann:
Tot ce face orice om nu se bazează pe o cunoaştere directă şi sigură, ci pe imagini pe care şi le-a creat singur ori i-au fost date. Dacă atlasul îi spune că Pământul este plat, el nu va naviga în apropiere de ceea ce consideră că ar fi marginea planetei noastre, de frică să nu cadă. Dacă harta sa include un izvor al tinereţii veşnice, un Ponce de León va pleca în căutarea lui [legenda spune că exploratorul spaniol Juan Ponce de León (1474 – 1521) a descoperit Peninsula Florida căutând „fântâna tinereţii” – n.n.]. Dacă cineva scoate din pământ lut galben care arată ca aurul, o vreme se va comporta exact de parcă ar fi găsit aur. Felul în care lumea este imaginată determină în orice moment modul de acţionare al oamenilor” (p. 21).

Afirmam într-unul din paragrafele anterioare că Walter Lippmann şi-a scris lucrarea cu pasiune. A încredinţat tiparului Opinia publică la vârsta de 33 de ani. Era cea de-a treia lucrare a sa (prima, A Preface to Politics, fiind publicată în 1913, iar cea de-a doua, Drift Mastery, în 1914). La acea dată, Walter Lippmann nu era „Lippmann clasicul”, dar oferea un model exemplar de scriitură în domeniu, prezentând ideile noi, tulburătoare, într-o formulă în care erudiţia dă strălucire observaţiilor inteligente, iar stilul literar-artistic revarsă viaţă asupra redactării ştiinţifice, adesea lipsite de relief, şablonarde – cum se întâmplă astăzi, din păcate, nu în puţine cazuri. Iată, spre exemplu, reflecţiile tânărului Walter Lippmann despre valoarea unor documente sociale (biografii, jurnale personale):
Biografia lui Lincoln scrisă de baronul Godfrey Rathbone Benson Charnwood [este vorba despre lucrarea Abraham Lincoln publicată în 1916 – n.n.] este un portret nobil, nu al unui om real, ci al unui personaj de epopee, încărcat de semnificaţii, care acţionează aproape la acelaşi nivel de realitate ca Eneas ori Sf. Gheorghe. Alexander Hamilton al lui Frederick Scott Oliver [Walter Lippmann se referă la lucrarea Alexander Hamilton: an Essay on American Union, 1915 – n.n.] este o abstracţie măreaţă, sculptura unei idei […]. Este un monument formal al politicii federalismului, prea puţin biografia unei persoane. Uneori, oamenii îşi creează propria lor faţadă, având senzaţia că-şi dezvăluie interiorul. Jurnalele locotenent colonelului Charles à Court Repington [ofiţer şi corespondent de război britanic în Primul Război Mondial – n.n.] şi cele ale lui Margot Asquith [Margot Asquith, contesă de Oxford şi Asquith, şi-a publicat cele trei volume de Memorii în 1922 – n.n.] sunt o specie de autoportrete în care domeniul intim este un indiciu foarte revelator referitor la felul în care autorilor le place să se gândească despre ei (p. 7).

Nu puţine sunt trimiterile la Shakespeare, Dante sau Bernard Shaw. Pentru a susţine ideea că „se consideră a fi real nu ceea ce este, ci ceea ce se presupune a fi real” (p. 6), Walter Lippmann ne reamiteşte cuvintele lui Hamlet din scena în care îl înjunghie pe Polonius, ascuns după draperia care foşneşte, crezând că este regele:
Biet tont pripit şi nepoftit, drum bun!
Mai mare te-am crezut. Primeşte-ţi soarta.
(trad. rom. Dan Duţescu şi Leon Leviţchi)

Încă de la prima ediţie, Opinia publică a stârnit reacţia cititorilor, a oamenilor politici şi a jurnaliştilor, în special. Cum să nu te „înfurii” (am preluat expresia din prefaţa semnată de Ronald Steel) când afli că „deseori este mai important să acţionezi decât să înţelegi” (p. 192) sau că „oricare persoană oficială este, într-o anumită măsură, un cenzor” (p. 200); cum să accepţi ab imo pectore că liderul care controlează simbolurile opiniei publice controlează situaţia, câştigă voturile (p. 7), că „în cele mai multe dintre cazuri, nu vedem mai întâi şi apoi definim, ci întâi definim şi apoi vedem (p. 67), sau că „ştirile şi adevărul nu sunt unu şi acelaşi lucru” ( p. 287)?
Merită de semnalat şi faptul că Walter Lippmann a utilizat în argumentarea unor teze din Opinia publică rezultatele cercetărilor sociologice empirice: de exemplu, pentru a susţine ipoteza generală că oamenii acordă prea puţină atenţie ştirilor tipărite ce vin din lumea exterioară, autorul se bazează pe sondajele privind citirea ziarelor (D.F. Wilcox, 1900; G.B. Hotchkiss şi R.B. Franken, 1920) şi pe cercetările din domeniul advertising-ului (W.D. Scott, 1916; H.F. Adams, 1916). Ceea ce mi se pare desosebit de important în legătură cu folosirea cercetărilor sociologice este faptul că Walter Lippmann apelează printre primii, dacă nu chiar primul, la metaanaliza sondajelor publicate, remarcând că „trei estimări [ale timpului alocat pentru lectura presei scrise – n.n.] pe care le-am analizat concordă destul de bine, deşi au fost efectuate în momente diferite, în locuri diferite şi prin metode diferite” (p. 47). Când compară metodele de producere a datelor, autorul practică triangularea, fără însă a o denumi expresis verbis: „Cititorii omnivori [cei care au declarat că citesc – n.n.], de la patru la opt ziare, coincid în mare celor 25% care declară că acordă mai mult de cinsprezece minute pe zi” lecturii presei scrise (p. 48).
Şi modul în care Walter Lippmann interpretează rezultatele sondajelor poate fi luat ca model de practicienii sondajelor de opinie de azi, grăbiţi să îşi vândă marfa fără să o mai aşeze într-un mod inteligent în vitrină. Făcând o veritabilă „analiză secundară” a răsunsurilor studenţilor şi studentelor dintr-un colegiu din New York, cărora li s-a cerut să numească cinci rubrici din ziare care îi interesează cel mai mult (G.B. Hotchkiss şi R.B. Franken, 1920), şi a răspunsurilor pe care le-a primit W.D. Scott (1916) de la oamenii de afaceri şi specialiştii din Chicago întrebaţi de ce preferă unul sau altul dintre ziare, autorul Opiniei publice nu se mulţumeşte să constate că aceste răspunsuri converg, în sensul că persoanele de gen masculin erau mai interesate de finanţe, sport, afaceri, iar persoanele de gen feminin de faptul divers, ştiri externe şi locale, societate, artă, ci caută o explicaţie teoretică, menţionând că aceste diferenţe corespund cu idealul a ceea ce înseamnă cultural şi moral a fi bărbat sau femeie (p. 49).
Rămânând în aria de interes sociologic a scrierii lui Walter Lippmann (semnificaţiile filozofică, politologică şi jurnalistică ale Opinie publice au fost relevate în „Prefaţă” de Paul Dobrescu), este de reţinut şi faptul că autorul comentează primele experimente de psihologie a mărturiei, direcţie de studiu urmată în ţara noastră de către Alexandru Roşca (1934) şi Tiberiu Bogdan (1957).
Lucrarea Opinia publică de Walter Lippmann, pe care o recomand ca pe o lectură obligatorie pentru cei care doresc să-şi formeze sau să-şi consolideze competenţa în analiza vieţii social-politice, nu a fost scutită de critici. Elisabeth Noelle-Neumann, autoarea cunoscutei „Der Schweigespirale” (1980), se înscrie în rândul acelor critici care au „pleoapele puţin obosite, la fel ca cele ale Giocondei” – ca să folosesc chiar expresia eufemistică lansată de Walter Lippmamn (p. 86). Iată ce afirmă fosta directoare de la prestigiosul Institut für Demoskopie din Allensbach (Germania) despre Opinia publică: „deşi conţine sintagma ’opinie publică’ în titlu, are, în mod bizar, puţin de-a face în mod direct cu această temă […], iar definiţia pe care o dă opiniei publice se numără printre puţinele pasaje slabe ale cărţii” (Elisabeth Noelle-Neumann, Spirala tăcerii. Opinia publică – învelişul nostru social, Bucureşti, Editura Comunicare.ro, 2004, p. 181). Aşa să fie?!
Să comparam definiţia incriminată, preluată din Spirala tăcerii, cu cea care apare în lucrarea lui Walter Lippmamn:

„Ideile (sic) pe care şi le construiesc oamenii despre ei înşişi, pe care şi le formulează în minte în legătură cu alţii, în legătură cu nevoile, intenţiile şi relaţiile lor sunt opiniile publice. Acele idei care reprezintă baza acţiunilor de grup sau care formează baza pentru acţiunile indivizilor ce susţin interese de grup constituie Opinia Publică – scrisă cu majuscule.”
Elisabeth Noelle-Neumann, Spirala tăcerii. Opinia publică – învelişul nostru social, Bucureşti,
Editura Comunicare.ro, 2004, p. 181.
(Trad. rom. Vlad Cucu-Oancea)

„Imaginile din mintea acestora, imaginile despre sine, despre alţii, despre necesităţile, scopurile şi relaţiile lor sunt opiniile lor publice. Acele imagini care sunt afişate de către grupuri de oameni sau de către indivizi care le afişează în numele unor grupuri formează Opinia Publică cu majuscule.”

Walter Lippmann, Opinia publică. Bucureşti,
Editura Comunicare.ro, 2009, p. 24.
(Trad. rom. G. Mihăiţă şi D. Flonta)

Cititorul ediţiilor româneşti este pe bună dreptate contrariat: este vorba despre „idei” sau despre „imagini”? Se ştie că orice traducere este şi o trădare. Trădare să fie, „dar cel puţin să ştim şi noi!” – cum clama Brânzovenescu în Scrisoarea pierdută. Iată textul original:
„The Pictures inside the heads of these human beings, the pictures of themselves, of others, of their needs, purposes, and relationship, are their public opinion. Those pictures which are acted upon by grups of people, or by individuals acting in name of groups, are Public Opinion with capital letters” (Walter Lippmann, Public Opinion, New York, Free Press, 1997, p. 18).

„Pictures in Our Heads” sunt, în viziunea lui Walter Lippmann, stereotipurile. Deci opinia publică reprezintă anasamblul stereotipurilor despre sine, despre alţii şi despre relaţiile interpersoanale exprimate în public. Nu mi se pare nimic neclar şi nici departe de înţelesul de azi al termenului de „opinie publică”. Să nu uităm – recunoaşte şi Elisabeth Noelle-Neumann – că Walter Lippmann nu a avut precursor. Să nu uităm, de asemenea, că Walter Lippmann nu a scris un manual de opinie publică, ci un eseu de psihologie politică.
Walter Lippmann ne învaţă că ultimul capitol al unei cărţi nu este decât „un loc în care scriitorul işi imaginează că un cititor politicos a început să se uite pe furiş la ceas” (p. 328). Acest lucru este valabil şi pentru ultimul paragraf al unei recenzii.

_____________________________________________________________________________

JURNALUL  NATIONAL (Anul XVII,  Nr. 5192, pp. 6-7)

Jurnalul Naţional publică astăzi, 31 octombrie 2009, un nou capitol din cercetarea sociolo­gică rea­lizată de CURS în exclusivitate pentru Jurnalul Naţional: ce visau românii să aibă şi să fie înainte de 1989 şi ce visează în prezent.

Prof. univ. dr. Septimiu Chelcea
Facultatea de Sociologie şi Asistenţă Socială – Universitatea din Bucureşti, expert CURS

Dacă vrabia nu ar visa mălai, nu ar găsi nici grăunţe de mei. Dacă nu am dori să avem realizări profesionale, nici nu am mai exista propriu-zis ca persoane. Munca – aşa cum spunea sociologul german Erich Fromm (1900-1980) – „nu este pentru om numai o necesitate inevitabilă. (…) În procesul muncii, omul se modelează şi se transformă pe sine prin acţiunea sa asupra naturii. (…) Munca îl ajută să-şi dezvolte individualitatea, să-şi perfecţioneze îndemânarea, să-şi mărească forţele creatoare”.

În ciuda stereotipurilor negative despre noi înşine („Românul e leneş”, „Românul mai mult vorbeşte decât munceşte” ş.a.m.d.), mai mult de o treime (mai precis, 37%) din persoanele intervievate în cadrul sondajului CURS din 25 septembrie-7 octombrie a.c. aspiră să se realizeze prin muncă, prin profesie. Mi se pare notabil acest lucru şi, în acelaşi timp, demn de reflecţie.

Să ne amintim de „piramida trebuinţelor”, imaginată în anul 1970 de psihosociologul american Abraham Maslow, unul dintre iniţiatorii psihologiei umaniste.

Primele două trepte ale celebrei piramide sunt populate de trebuinţe de bază: satisfacerea nevoilor alimentare şi asigurarea protecţiei faţă de pericolele care pot leza integritatea noastră fizică. Odată satisfăcute trebuinţele de bază, apar pe scara valorilor sociale alte trebuinţe, mereu mai înalte: a fi acceptat de ceilalţi, a fi stimat de cei care te cunosc. Sunt trebuinţe de relaţionare, de integrare socială.

Spre vârful piramidei apar trebuinţele epistemice, estetice şi, în cele din urmă, la cel mai înalt nivel, nevoia împlinirii de sine, ca om. La acest nivel se ridică, foarte probabil, 37% din cetăţenii României de azi. Nu avem date comparative la nivel internaţional, dar cred că nu greşim dacă apreciem ca fiind foarte lăudabil faptul că patru din zece români ating nivelul cel mai înalt al piramidei lui Maslow (Vezi grafic: „În prezent visaţi să aveţi…”).

 Aproximativ o pătrime din eşantionul de 1.600 de persoane (în vârstă de 18 ani şi peste) se situează la nivelurile trei şi patru ale piramidei, pe la jumătatea înălţimii ei: doresc să aibă case, terenuri, bani, avere. Pentru aceştia, „a avea” valorează cât „a fi”, dacă nu chiar mai mult. De altfel, printre răspunsurile date la întrebarea „Care este visul dvs. în prezent?” nu s-au înregistrat decât foarte puţine declaraţii, nesemnificative din punct de vedere statistic, ce ar indica trebuinţe cognitive, deşi am intrat programatic în „societatea cunoaşterii”.

De asemenea, respondenţii nu s-au referit nici la trebuinţele estetice: nevoia de frumos, de armonie. Probabil că mulţi români încă mai sunt preocupaţi de satisfacerea trebuinţelor de bază.

 VISELE DIN „EPOCA CEAUŞESCU”: SA­TISFACEREA TREBUINŢELOR DE BAZĂ
Răspunsurile obţinute la întrebarea „Care era visul dvs. înainte de 1989?” in­dică o concentrare a aspiraţiilor celor care în decembrie ’89 aveau cel puţin 18 ani pe satisfacerea trebuinţelor de bază: 25% au declarat că „visau cu ochii des­chişi” să aibă o locuinţă, bani, dotări gos­po­dăreşti (Vezi grafic: „Înainte de 1989 doream să am…”).

Mulţi dintre aceşti „vi­sători” au rămas „cu ochii în soare”, cum se spune într-un limbaj sugestiv, chiar dacă neacademic. Doar 4% dintre respondenţi se ridicau înainte de evenimentele din decembrie ’89 la nivelul cel mai înalt al piramidei trebuinţelor, aspirau să se rea­lizeze profesional şi uman. Mi-am per­mis să spun „doar”, pentru că pro­por­ţia celor care în „Epoca Ceauşescu” aveau aspiraţii de autorealizare, de îm­pli­nire de sine ca oameni este de aproape zece ori mai mică decât propor­ţia celor care de­clară că în prezent doresc să tră­ias­că sentimentul împlinirii de sine.

Idealul celor care au trecut prin experienţa comunismului era legat mai mult de viaţa de fa­milie decât de afirmarea în spaţiul pu­blic. Fiecare al zecelea respondent îşi amin­teş­te că, înainte de 1989, visul lui era împli­nirea familială. „Dacă nu eu, cel puţin copiii mei” – pare a fi fost pentru mulţi dintre noi compensaţia ne­ajun­surilor vieţii de zi cu zi. Poate că a fost şi un efect al pro­pagandei acelor timpuri: „Să facem totul pentru generaţiile viitoare!”. Eram „Pe drumul construirii societăţii multilateral dezvoltate” (titlul celor 14 volume ale „operei” tov. Ceau­­şescu) şi – cum spuneam între noi, în şoaptă, făcând haz de necaz – „Pe drum, tovarăşi, se înaintează, nu se mănâncă!”.  

„A FI” ŞI „A AVEA” – NU DOUĂ VERBE, CI DOUĂ FILOZOFII DE VIAŢĂ
Am putea să credem că „a fi” generează mai puţine vise decât „a avea”. Nu este deloc aşa. Am putea, de asemenea, să anticipăm răspusul la întrebarea „Care este visul dvs. în prezent?”, presupu­nând că toate persoanele intervievate doresc să fie „mari în grad” şi „mari în funcţii”.

Nu este chiar aşa. Aproximativ 6% dintre cei care au oferit răspunsuri la această întrebare visează într-adevăr să aibă funcţii înalte, să fie şefi respectaţi sau vedete. Unul din zece respondenţi se imaginează în viitor să fie pa­tron, om de afaceri, om bogat. Aproa­pe o treime din populaţia cuprinsă în eşan­tion are vise general umane: să fie să­nătoşi, să trăiască în linişte, să fie buni părinţi şi să ajungă bunici. (vezi graficul cu distribuţia răspunsurilor „Ce visaţi să fiţi”)

Ce poate fi mai frumos decât să îţi doreşti să fii OM? Vorba ro­mânului „A fi mare este o întâmplare, a fi mic nu-i nimic; a fi om e lucru ma­re” rezumă foarte bine rezultatul sondajului CURS. Nu ne aşteptam, măr­tu­risesc, să obţinem răspunsuri la între­ba­rea despre visele celor de azi în le­gă­tură cu ei înşişi numai de la două treimi din eşan­tion.

Cealaltă treime nu speră la mai bine? Nu se proiectează în viitor? Nu are vise? Greu de evaluat situaţia. Fapt este că şi-au mărturisit visele, au bi­fat „Nu ştiu” sau pur şi simplu nu au răspuns. Visele noastre sunt ancore în viitor. Cu cât sunt mai realiste, mai înal­te, dar plasate în „zona proximei dezvoltări”, cu atât împlinirea lor este mai probabilă. Fiecare al zecelea respon­dent îşi doreşte să aibă altă profesie. Leagă „a fi” de munca adu­că­toare de satisfacţie, de „munca decentă”. Mi se pare acesta un vis cât se poate de realist.

De visat visează şi bărbaţii, şi femeile, şi tinerii, şi vârstncii, chiar şi longevivii. Pentru unii, visele sunt în nuanţe de gri, pentru alţii sunt în culori pastelate. În aceeaşi proporţie (6%), femeile, ca şi bărbaţii, doresc să aibă o altă ocupaţie decât cea de azi. O dată cu înaintarea în vârstă, visul de a fi altceva print-o mun­că mai plină de satisfacţie se pierde: de la 28% pentru persoanele de 18-30 de ani la 10% pentru cele cu vârsta de 31-55 şi la 1% pentru categoria vârstnicilor.

O concluzie se impune: visează să fii cât eşti tânăr. Da­tele sondajului arată că 24% dintre personele tinere (18-30) se ima­ginează în po­ziţia socială de patron, de om de afaceri de succes sau de vede­tă, de persoană cu mare notorietate. Per­soanele mature (31-55 de ani) îşi păs­trează sau îşi construiesc un astfel de vis într-o măsură mai redusă (20%), iar cei ajunşi în „anticamera bă­trâ­neţii” (per­soanele de 56 de ani şi peste) abia dacă mai îndrăznesc să viseze la poziţii sociale înalte (5%).

Firesc, situaţia se in­versează când este vorba de visul de a fi sănătos: nutresc acest vis aproape ju­mă­tate dintre vârstnici (46%), aproa­pe o pă­trime (24%) dintre maturi şi 15% dintre ti­neri. Apar diferenţe în culoarea viselor şi în func­ţie de nivelul de şcola­ri­zare al res­pondenţilor: cei cu studii su­perioare îm­part visele în mod egal între a fi într-o po­ziţie socială înaltă (22%) şi a fi să­nătos (20%).

Persoanele cu studii elementare vi­sează să fie sănă­toa­se într-o proporţie de trei ori mai mare decât să fie situate la ni­velele mai înalte ale priamidei sociale (35% faţă de 10%). Fie că sunt mai intens pastelate sau mai estompate, un lucru ră­mâne de netăgăduit: fără vise în starea de veghe, viaţa este searbădă. Aşadar, să vi­săm, dar – cum ne îndemna poetul britanic Rudyard Kipling în binecunoscuta poe­zie „If” (Dacă) – să nu ne facem din vise uni­cul ţel.

DATE TEHNICE
Întrebările referitoare la visele românilor în prezent şi înain­te de 1989 fac parte dintr-un sondaj de opinie reprezentativ la nivel naţional. Întrebările din acest sondaj sunt  focalizate pe cunoaşterea opiniilor populaţiei României în ceea ce priveşte viaţa, dar şi pe idolii românilor, pe aprecierea liderilor poli­tici, preşedinţi şi prim-miniştri de după 1989, a persona­lităţilor care au făcut cel mai mult pentru România în ultimii două­zeci de ani în domeniul lor de activitate, pe evaluarea atitudi­nilor populaţiei faţă de valorile capitalismului sau ale eco­no­miei de piaţă.
Sondajul a fost realizat pe un eşantion de 1.600 de persoane în vârstă de 18 ani şi peste, cu o marjă ma­ximă de eroare de ±2,45%, la o probabilitate de 95%. Inter­viu­rile au fost realizate la domiciliul respondenţilor, faţă-n faţă. Calitatea rezultatelor a fost validată prin controlul pe teren a 15% din interviuri şi pe baza analizei statistice a consistenţei in­ter­ne a datelor.
Perioada de culegere a datelor a fost 25 septembrie-7 octombrie 2009, participând 80 de operatori de in­terviu din toate zonele ţării. Echipa de realizare a cercetă­rii din partea CURS a fost formată din dr Dorel Abraham (coordonator), dr Cătălin Augustin Stoica (director CURS), prof. dr Sep­timiu Chelcea (expert CURS), Ionela Sufaru (sociolog CURS), dr Marin Burcea (sociolog CURS), Mircea Capros (ex­pert pre­lucrare date), Vladimir Creţoiu (coordonare şi control teren).

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: