Scoala doctorala

Şcoala Doctorală, Facultatea de Sociologie şi Asistenţă Socială

Modulul „Comunicare, opinie publică şi psihosociologie”

Tema: OPINIA PUBLICĂ: MODELUL TRIDIMENSIONAL 

Prof. Septimiu Chelcea

Data: 4.03.2010

 Planul lecţiei

 1. Opinia publică: precizări terminologice

1.1. Opinie publică: etimologie şi definiţie de lucru

1.2. Atestarea documentară a cuvântului “opinie publică”

1.3. Accepţiuni incorecte ale cuvântului “opinie publică”

1.4. Termeni derivaţi şi termeni complementari

1.5. Ce se înţelege prin termenul de “opinie publică”?

2. Modelul tridimensional al opiniei publice

2.1. Dimensiunea psihologică

2.2. Dimensiunea psihosociologică

2.3. Dimensiunea sociologică

 

Bibliografie obligatorie

 Champagne, Patrick [1995](2002) „Opinia publică” şi dezbaterea publică. În I. Pailliart (ed.). Spaţiul public şi comunicarea (pp. 19-36). Iaşi: Editura Polirom.

Chelcea, Septimiu (2006) Opinia publică. Strategii de persuasiune şi manipulare

           (pp. 17- 33; 55-67; 67-76; 81-84).  Bucureşti: Editura Economică.

Stoetzel, Jean [1943] (1971) Teoria opiniilor. În I. Aluaş şi I. Drăgan (eds). Sociologia franceză conteporană. Antologie (pp. 121-133). Bucureşti: Editura Politică.

 

 Bibliografie selectivă

 Allport, Floyd H. (1937) Toward a science of public opinion. Public Opinion Quarterly, 1, 7-23.

Bernays, Edward L. [1923](2003) Cristalizarea opiniei publice. Bucureşti: Comunicare.ro.

Crespi, Irving. (1997). The Public Opinion Process: How the People Speak. Mahwah NJ: Lawrence Erlbaum Associates.

Durkheim, Émile [1895](1974) Regulile metodei sociologice. Bucureşti: Editura Ştiinţifică.

Hennessy, Bernard [1965](1981) Public Opinion (ediţia a V-a). Monterey: Brooks/Cole.

Iluţ, Petru (2009) Psihologie socială şi sociopsihologie. Iaşi: Editura Polirom.

Lazarsfeld, Paul F., Berelson, Bernard şi Gaudet, Hazel [1944](2004) Mecanismul votului. Cum se decid alegătorii într-o campanie prezidenţială. Bucureşti: Editura Comunicare.ro.

Le Bon, Gustave [1911](1995) Opiniile şi credinţele. Bucureşti: Editura Ştiinţifică.

Lippmann, Walter [1922](2009) Opinia publică (pp. 3-26). Bucureşti: Editura Comunicare.ro.

Moore, David W. (2008) The opinion makers : an insider exposes the truth behind the polls. Boston: Beacon Press.

Nisbet, Robert (1975) Public opinion versus popular opinion. Public Interest, 41, 161-184.

Noelle-Neumann, Elisabeth. [1980](2004). Spirala tăcerii. Opinia publică – învelişul nostru social. Bucureşti : Editura Comunicare.ro.

Padioleau, Jean. (1981). L’opinion publique. Paris: Mouton.

Petru, Iluţ (2009) Psihologie socială şi sociopsihologie (pp. 137-182). Iaşi: Editura Polirom.

Shamir, Jacob şi Shamir, Michal. (2000). The Anatomy of Public Opinion. Ann Arbor: The University of Michigan Press.

Splichal, Slavko. (1999). Public Opinion. New York: Rowman.

Stoetzel, Jean. (1943). Théorie des opinions. Paris: PUF.

Stoetzel, Jean. [1943] (1971). Teoria opiniilor. În I. Aluaş şi I. Drăgan (eds). Sociologia franceză conteporană. Antologie (pp.121 – 133). Bucureşti: Editura Politică.

Tarde, Gabriel [1901](2007) Opinia şi mulţimea (pp. 63-131). Bucureşti: Editura Comunicare.ro.

Tönnies, Ferdinand. [1922](1981). Kritik der Öffentlichen Meinung. Berlin: Springer-Verlag.

Yeric, Jerry L. şi Todd, John R. (1989). Public Opinion. The Visible Politics (ediţia a II-a). Itasca: F. E. Peabcock Publishers, Inc.

 Revistele: International Journal of Public Opinion Research, Psihologie socială, Public Opinion Quarterly, Revista Română de Sociologie, Sociologie Românească.

__________________________________________________________________________

Şcoala Doctorală, Facultatea de Sociologie şi Asistenţă Socială

17.11.09

Sociologia emoţiilor: domeniu de cercetare, teorii, aplicaţii

 Planul lecţiei

 Introducere: Anul internaţional Charles Darwin

1. Precizări conceptuale: emoţii, sociologia emoţiilor

2. Sociologia  emoţiilor – subdomeniu  al  sociologiei în curs de cristalizare

       Dimensiunile sociale ale emoţiilor

3. Apariţia sociologiei emoţiilor

4. Evoluţia sociologiei emoţiilor

5. Sociologia emoţiilor şi noile ştiinţe

6. Teorii explicative ale emoţiilor

      Teorii clasice

      Conceptualizarea sociologică a emoţiilor

 Bibliografie orentativă

 Chelcea, Septimiu (coord.) (2008) Ruşinea şi vinovăţia în spaţiul public. Pentru o sociologie a emoţiilor (pp. 17-100; 138-160), Bucureşti: Editura Humanitas.

Cosnier, Jacques [1994](2002) Introducere în psihologia emoţiilor şi a sentimentelor. Iaşi: Editura Polirom (Psychologie des émotions et sentiments. Paris: Editions Retz. Trad. rom. E. Galan).

Damasio, Antonio R. [1994](2004). Eroarea lui Descartes. Emoţiile, raţiunea şi creierul uman. Bucureşti: Editura Humanitas (Descartes’Error. Emotion, Reason, and the Human Brain. New York: A Grosset/Putnam Book. Trad. rom. I. Tănăsescu).

Darwin, Charles [1872](1967). Expresia emoţiilor la om şi animale. Bucureşti: Editura Academiei RPR (The Expression of the Emotions in Man and Animals, Londra: J. Murray. Trad. rom. E. Margulius).

Evans, Dylan [2003] (2005) Emoţia. Foarte scurtă istorie. Bcureşti: Editura Bic All (Emotion. A Very Short Introduction. Oxford: Oxford University Press. Trad. rom. S. Dorneanu).

Goleman, David [2006](2007) Inteligenţa socială. Bucureşti: Editura Curtea Veche (Social Intelligence. The New Science of Human Relationships. Trad. rom. I. Achim).

Lelord, François şi André, Christophe [2001](2003) Cum să ne exprimăm emoţiile şi sentimentele. Bucureşti: Editura Trei (La force des émotion. Amoure, colère, joie… Paris: Odile Jacob. Trad. rom. M. Georgescu).

Pavelcu, Vasile [1936](1999) Funcţia afectivităţii. În V. Pavelcu. Elogiul prostiei. Psihologie aplicată la viaţa cotidiană (pp. 167-184). Iaşi: Editura Polirom.

Rimé, Bernard [2005](2008) Comunicarea socială a emoţiilor. Bucureşti: Editura Trei (Lepartage social des émotions. Paris: PUF. Trad. rom. M. Marin).

Roco, Mihaela (2001) Creativitate şi inteligenţă emoţională. Iaşi: Editura Polirom.

Sociologie Românească, 2007, 2, 149-164.

Sociologia emoţiilor: teorii culturale

Septimiu Chelcea

Universitatea din Bucureşti

Majoritatea sentimentelor sunt de origine socială.

Vasile Pavelcu, 1936

Fără îndoială, există o logică a sentimentelor.

Maurice Halbwachs, 1947

Scopul acestui studiu de sinteză este de a semnala apariţia şi cristalizarea unui nou domeniu de studiu în câmpul ştiinţelor socioumane: sociologia emoţiilor. Sunt prezentate antinomiile în abordarea sociologică a emoţiilor şi principalele „teorii culturale” din domeniu. În final, sunt  relevate elementele comune ale  acestor teorii. Autorul sugerează posibilitatea abordării simpatiei prin prisma teoriei comportamentului prosocial şi remarcă actualitatea analizării „muncii emoţionale” în contextul social din România.

În ultimele trei decenii s-a cristalizat un nou domeniu de cercetare în ştiinţa despre traiul laolaltă al oamenilor – sociologia emoţiilor1. Theodore D. Kemper (1990, 3-4), profesor de sociologie la St. John’s University, cofondator al domeniului, consideră că anul 1975 reprezintă momentul de demarcaţie a sociologiei emoţiilor în cadrul sociologiei: atunci Arlie Russell Hochschild a publicat studiul The sociology of feeling and emotion; tot atunci profesorul Thomas J. Scheff a organizat la adunarea de la San Francisco a Asociaţiei Americane de Sociologie prima conferinţă pe tema emoţiilor; în acelaşi an, Randall Collins a demonstrat în lucrarea Conflict Sociology că emoţiile au un loc central în microdinamica stratificării sociale.

Au apărut apoi, într-un interval scurt, lucrările A Social Interactional Theory of Emotion (Kemper, 1978) şi Chatarsis in Healing. Ritual and Drama (Scheff, 1979). După două decenii s-au publicat volumele de sinteză Emotion, Social Theory, and Social Structure. A Macrosociological Approach (Barbalet, 1998) şi Emotions in Social Life. Critical Themes and Contemporary Issues (Bendelow, 1998). În prezent, numărul studiilor şi volumelor consacrate sociologiei emoţiilor, în general, şi al emoţiilor sociale, în special, este impresionant.

Lucrarea The Sociology of Emotions (2005) editată de Jonathan H. Turner, profesor de sociologie, şi Jan E. Stets, profesor de pshosociologie, ambii la University of California, prezintă un bilanţ al cercetărilor teoretice şi empirice în sociologia emoţiilor, grupate în jurul principalelor paradigme din sociologia contemporană (interacţionismul simbolic, dramaturgia, schimbul social etc.).

Urmare a interesului crescut pentru studierea sociologică a emoţiilor, în 1986 s-a constituit o secţie de „Sociologie a emoţiilor” în cadrul Asociaţiei Americane de Sociologie, iar în 1989, din iniţiativa profesoarei de sociologie Lynn Smith-Lovin de la Universitatea Cornell, revista Social Psychology Quarterly a consacrat un număr special abordării interdisciplinare a emoţiilor. În 2001 şi începe apariţia revista trimestrială Emotion avându-i în calitate de co-editori pe Richard J. Davidson şi Klaus R. Scherer. În editorialul primului număr al reviste se spune: „Noi intenţionăm ca Emotion să fie un forum central pentru cele mai bune cercetări despre emoţii, indiferent de perspectivă sau tradiţie de cercetare” (Davidson şi Scherer, 2001, 3). În numerele apărute până acum s-au publicat numeroase studii de sociologie a emoţiilor.

În iunie 2001 a avut loc la Amsterdam un important Congres internaţional cu tema „Feelings and Emotions” la care şi-au adus contribuţia unii dintre cei mai reputaţi specialişti din domeniu: John T. Caciopo, Candace Clark, Antonio R. Damasio, Paul Ekman, Nico H. Frijda, Klaus R. Scherer, Peggi A. Thoits, Robert B. Zajonc ş.a. Comunicările acestora au fost regrupate în volumul Feelings and Emotions: The Amsterdam Symposium, editat de Antony S.R. Manstead, Nico H. Frijda şi Agneta Fischer (2004). În prezent, „Societatea Internaţională pentru Cercetarea Emoţiilor” desfăşoară o activitate intensă pentru impunerea academică a acestui subdomeniu al sociologiei (a se vedea seria de publicaţii „Sociology of Emotions” coordonată de Theodore D. Kemper).

Sociologia emoţiilor se regăseşte în curricula unor departamente de sociologie din marile universităţi americane, în care funcţionează şi laboratoare de studiu al emoţiilor, iar termenul ca atare figurează în enciclopediile internaţionale de ştiinţe socioumane (vezi N.J. Smelser şi P.B. Baltes, eds, International Encyclopedia of the Sociale & Behaviorale Sciences, 2001, 4477).

1. Antinomii în abordarea sociologiei emoţiilor

Profesorul de sociologie de la Universitatea St. Johns’s (SUA) Theodore D. Kemper (1990, 3-23) a organizat discursul privind sociologia emoţiilor pe baza mai multor antinomii, pe care le voi rezuma în cele ce urmează.

1.1. Abordarea la nivel microsociologic versus macrosociologic. Sociologia a debutat prin analiza societăţii ca întreg şi a instituţiilor ei fundamentale: familia, economia, religia ş.a.m.d. Marii gânditori, precum Auguste Comte, Saint-Simon, Karl Marx, Émile Durkheim, Herbert Spencer, Georg Simmel, Karl Manheim, Charles H. Cooley şi George H. Mead – citaţi în această ordine de Theodore D. Kemper (1990, 5) – au adus contribuţii majore în plan macrosociologic, dar şi în plan microsociologic. Lista sociologilor de referinţă cu contribuţii la constituirea unei sociologii a emoţiilor ar putea include şi alte nume, de exemplu: Max Weber, Helen Lynd, Erving Goffman. 

În timp, odată cu aprofundarea cunoaşterii sociologice, s-a produs o specializare şi o segmentare a sociologilor, contrapunându-se, oarecum artificial, orientarea macrosociologică celei microsociologice.

1.2. Utilizarea metodelor cantitative versus metodele calitative. Şi această dihotomie mi se pare contraproductivă. Teoria „controlul afectelor” elaborată de David R. Heise şi Lynn Smith-Lovin (1977) constituie un foarte bun exemplu de abordare cantitativ-calitativă a emoţiilor. Totuşi, s-au adus contribuţii, deloc nesemnificative, apelându-se doar la metodele calitative (Clark, 1990; Hochschild, 1975; Thois, 1989).

1.3. Orientarea pozitivistă versus orientarea antipozitivistă a studiilor. Dezbaterea mai veche asupra ştiinţelor socioumane a condus la regruparea în prezent, pe poziţii opuse, a celor care încearcă să cerceteze emoţiile în mod obiectiv, considerând obiectul lor de studiu ca „lucruri”, şi a celor care apreciază că studiul emoţiilor nu poate fi realizat dacă nu se are în vedere interpretarea pe care o dau indivizii acestor fenomene. Orientarea pozitivistă presupune cercetarera cantitativă, după modelul ştiinţelor naturii. Theodor D. Kemper (1987), care ia în considerare primordial elementele fiziologice subiacente ale emoţiilor şi funcţia adaptativă a acestora, este unul dintre cei mai reputaţi reprezentanţi ai orientării pozitiviste în cercetarea din domeniu. Pe cealaltă poziţie (antipozitivistă) se situează Norman K. Denzin (1990, 86).

1.4. Interesul pentru managementul emoţiilor versus interesul pentru explicarea emoţiilor. Studiile care au ca scop găsirea modalităţilor emoţionale optime în relaţiile interpersonale se bucură de popularitate. Cele mai multe dintre ele sunt asociate orientării antipozitiviste, în special interacţionismului simbolic (Clark, 1990; Gordon, 1981; Hochschild, 1975; Thois, 1989). Considerarea emoţiilor ca fiind construite social implică faptul că ele pot fi manageriate, că anumite componente ale emoţiilor (de exemplu, etichetarea) pot fi controlate şi schimbate de către indivizi fie în plan comportamental, fie în plan cognitiv. Prin contrast, există studii, nu mai puţin valoroase, care au ca scop explicarea emoţiilor, nu şi managementul lor.

1.5. Interesul pentru predicţia emoţiilor versus interesul pentru descrierea emoţiilor. Este de la sine înţeles că primele studii asupra emoţiilor s-au limitat la descriere şi la formularea unor enunţuri cu valoare de adevăr privind fenomenul supus cercetării. Pe măsura acumulărilor teoretice, unii cercetători (Clark, 1990; Collins, 1981; Gordon, 1981; Hochschild, 1975; Kemper, 1987) şi-au propus în mod explicit să construiască modele pentru predicţia emoţiilor.

1.6. Abordarea biosocială versus abordarea social construcţionistă a emoţiilor. O problemă de mare interes în sociologia emoţiilor o constituie determinarea influenţei factorilor fiziologici în producerea fenomenului. Este o problemă mai generală a sociologiei (organicismul versus sociologismul). Dezbaterea asupra acestei probleme a renăscut odată cu apariţia sociobiologiei (Wilson, 1975). Nimeni nu se îndoieşte că emoţiile au un substrat biologic; probleme apar când se pune întrebarea cât de important este acest substrat. Experimentele lui Stanley Schachter şi Jerome Singer (1962) sugerează că substratul fiziologic are un rol relativ lipsit de importanţă, factorul cognitiv fiind determinant, dar unele cercetări moderne (Gordon, 1990; Kemper, 1981, 1987) pun la îndoială această concluzie.

1.7. Analiza gender în studiul emoţiilor. Faţă de cercetările mai vechi în care factorul gender (genul social) apărea sub forma comparării datelor după sex (masculin/feminin), studiile moderne, sub influenţa mişcărilor feministe, renunţă la explicaţiile de tip biologic (rolul hormonilor) în emergenţa emoţiilor, concentrându-se asupra constrângerilor sociale şi culturale responsabile de emoţionalitatea crescută a femeilor comparativ cu bărbaţii. Sunt repuse în discuţie relaţiile dintre organizarea socială, comunitate, familie şi trăirile emoţionale (Denzin, 1990; Hochschild, 1983, 1989; Thois, 1990).

1.8. Economia politică a emoţiilor. În concepţia multor sociologi, modul de producţie constituie elementul central pentru înţelegerea vieţii sociale, deşi se îndoiesc de valabilitatea pretenţiei ideologiei marxiste de a explica toate fenomenele vieţii sociale prin forţele şi relaţiile de producţie. Arlie Russell Hochschild (1983, 1989) a utilizat cu succes concepte din economia politică în analiza emoţiilor, mai precis, în studiul muncii emoţionale a femeilor. Parafrazândul pe Karl Marx care spunea în Optsprezece Brumar al lui Ludovic Bonaparte că „oamenii îşi făuresc ei înşişi istoria, dar şi-o făuresc nu după bunul lor plac şi în împrejurări alese de ei, ci în împrejurări care există independent de ei, împrejurări date şi moştenite din trecut. Tradiţiile tuturor generaţiilor moarte apasă ca un coşmar asupra minţii celor vii” (Marx,  1852/1960, 119), Norman K. Denzin (1990, 85) afirmă: „Emoţiile şi trăirile (experiences) generaţiilor anterioare apasă conştiinţele şi vieţile fiecărei generaţii care urmează”. Sub acest moto, Norman K. Denzin a examinat modul în care produsele culturale (filmele despre alcoolici) influenţează emoţiile.

Din cele arătate de Theodore D. Kemper (1990) rezultă că până în urmă cu două decenii sociologia emoţiilor urmărea, în principal, descifrarea relaţiei dintre structura socială şi instituţiile sociale (nivelul macrosocial), pe de oparte, şi emoţii, pe de altă parte. Ar mai fi de remarcat că antinomiile macrosocial vs. microsocial, cantitativ vs. calitativ şi pozitivism vs. antipozitivism au marcat evoluţia gândirii sociologice, nu doar reflecţia despre sociologia emoţiilor. 

2. Teoriile sociologice ale emoţiilor

Multitudinea teoretizărilor emoţiilor din perspectivă sociologică a condus la necesitatea grupării contribuţiilor din domeniu. Astfel, Jonathan H. Turner şi Jan E. Stets (2005, 23-25) propun luarea în considerare a următoarele clustere:

1) Sociologia dramaturgică şi teoriile culturale asertează că trăirile emoţionale sunt ghidate de norme culturale atât în ce priveşte intensitatea, cât şi exprimarea lor în diferite situaţii concrete (Goffman, 1959, 1961, 1967, 1971, 1983; Gordon, 1981, 1989, 1990; Hochschild, 1979, 1983, 1990; Rosenberg, 1979, 1990, 1991; Thois, 1985, 1990; Clark, 1987, 1990, 1997).

2) Teoriile despre ritualuri subliniază importanţa proceselor care sincronizează ritmic răspunsurile comportamentale interpersonale şi rolul energizant al emoţiilor în sporirea coeziunii grupului (Durkheim, 1912; Collins, 1975, 1981, 2004; Szmmer-Effler, 2002, 2004).

3) Teoriile interacţionismului simbolic se axează pe identităţi şi pe „self-conceptions” ca elemente de reglare a comportamentelor, considerându-se că indivizii tind să conserve şi să susţină „self-conceptions” în diferite situaţii: când persoanele reuşesc să reafirme „self-conceptions” sau propria identitate, atunci trăiesc emoţii pozitive; în caz contrar, emoţii negative  (Mead, 1938; Cooley, 1902; Shott, 1979; Braithwaite, 1989, 2001; Stryker, 1980, 1987, 2004; Mc-Call şi Simmons, 1978; Ellestad şi Stets; Burke, 1991, 1996; Heise, 1977, 1979, 1989; Higgins, 1987, 1989; Carver şi Scheier, 1990, 1996, 1998).

4) Teoriile interacţionismului simbolic care încorporează ideile psihanalitice adaugă perspectivei interacţionismului simbolic analiza mecanismelor psihice de apărare a sinelui în condiţiile în care „self-conceptions” nu se confirmă, precum şi modificarea trăirilor emoţionale în astfel de situaţii (Freud, 1900; Scheff, 1988, 1990, 200, 2003; Turner, 2002; Tangney, 1995, 2002) .

5) Teoriile schimbului au în vedere faptul că emoţiile reprezintă un tip de resurse pe care indivizii le schimbă în interacţiunile sociale, urmărind obţinerea unui anumit profit: când indivizii nu obţin recompensa pe care o aşteptau, atunci resimt într-o măsură mai mare sau mai mică emoţii negative (Homans, 1961, 1974; Blau, 1964; Emerson, 1962, 1964, 1972; Cook, 1978; Molm, 1987, 1997; Lawler şi Yoon, 1993, 1998; Jasso, 1980; Lawler, 2001).

6) Teoriile structurale pun în evidenţă faptul că poziţia indivizilor în stuructura socială asigură putere şi prestigiu: când răspunsurile celorlalţi confirmă poziţia socială, atunci ocupanţii respectivelor poziţii din structura socială resimt emoţii pozitive, în caz contrar, resimt emoţii negative (Kemper, 1978, 1980; Thamm, 1992, 2004; Markovsky şi Lawler, 1994; Berger, 1988, Ridgeway, 1978, 1994; Lovaglia şi Houser, 1996; Shelly, 2004; Barbalet, 1998).

7) Teoriile evoluţioniste se concentrează asupra evoluţiei emoţiilor pe baza selecţiei naturale şi asupra modului în care interacţionează mecanismele biologice de producere a emoţiilor cu formaţiunile socio-culturale (Wentworth (1992, 1994; Turner, 1999, 2000; Hammond, 1983, 1990, 1999, 2004).

3. Teoriile culturale ale emoţiilor

Prin forţa lucrurilor, voi schiţa în continuare doar elementele de bază ale principalelor „teorii culturale” care ne ajută să înţelegem în mai mare măsură natura socială a emoţiilor.

3.1. Teoria lui Theodore D. Kemper despre emoţiile primare şi emoţiile secundare

 

Profesorul de sociologie de la St. John’s University (SUA) a prezentat în lucrarea, de acum clasică, A Social Interactional Theory of Emotions (Kemper, 1978) o teorie cunoscută sub numele de „teoria putere şi status”.

Ideea de bază a acestei teorii este că „o foarte largă clasă de emoţii rezultă din consecinţele interacţiunilor sociale actuale, imaginare sau reamintite” (Kemper, 2002, 54). Conform teoriei putere şi status, majoritatea emoţiilor îşi au originea în relaţiile sociale care se desfăşoară pe baza distribuirii puterii şi statusurilor. La nivelul indivizilor şi al grupurilor sociale, schimbările relative ale puterii (autorităţii) şi ale statusului (prestigiului) generează emoţii pozitive (satisfacţie, încredere în sine, securitate etc.) şi, după caz, negative (anxietate, frică, pierderea încrederii în sine etc.).

Theodore D. Kemper (1978, 1984, 1990) a luat în considerare trei tipuri de emoţii: a) „emoţii structurale”, raportate la puterea şi statusul indivizilor şi grupurilor în structura socială; b) „emoţii situaţionale”, legate de schimbările la nivelul puterii şi statusului în cursul interacţiunii dintre indivizi şi grupuri; c) „emoţii anticipative”, produse de expectaţiile privind puterea şi statusul. 

Aşa cum remarcau Jonathan H. Turner şi Jan E. Stats (2005, 216), emoţiile anticipative joacă un rol central în modelul propus de Theodore D. Kemper, unul dintre pionierii sociologiei emoţiilor. Este logic să presupunem că persoanele care au înregistrat o pierdere a statusului (reducerea prestigiului, a respectului din partea celorlalţi) şi consideră că insuccesul comportamentului lor se datorează acestei pierderi de status trăiesc mai mult sau mai puţin intens emoţiile de ruşine sau de jenă, la limită, chiar o stare de depresie. Dinamica emoţiilor, în perspectiva pierderilor de putere sau de status, este foarte subtilă. Dacă individul se aşteaptă să acceadă la un status ridicat, dar expectaţia sa nu se realizează, emoţiile resimţite pot fi de ruşine (dacă îşi autoatribuie eşecul) sau de furie (dacă atribuie altora cauza insuccesului).

În interacţiunea dintre indivizi şi grupuri cu statusuri şi putere egale sau diferite rezultă patru emoţii primare: furia (prin pierderea de status), frica (prin pierderea de putere), tristeţea (prin pierderea de status iremediabilă), plăcerea (prin creşterea statusului). Dacă în interacţiunea cu alţii indivizii îşi păstrează neschimbat statusul, atunci, foarte probabil, ei vor experimenta o stare psihică de satisfacţie.

Aplicând teoria putere/status, Theodore D. Kemper a încercat să explice emoţiile generate de atacul terorist asupra Turnurilor gemene din New York (11 septembrie 2001), în care şi-au pierdut viaţa 3000 de persoane. A luat în calcul zece publicuri, văzute ca „tipuri ideale” (Tabelul 1).

Tabelul 1. Emoţiile activate de atacul terorist asupra Turnurilor gemene (după Kemper, 2002, 67)

Publicuri                                        Emoţii
Furie Tristeţe Frică Plăcere Ruşine Vinovăţie
New-yorkezi/cei mai mulţi americani X X X1      
Agenţi de securitate din aeroporturi   X X2   X(?) X(?)
Pacifişti/Stânga academică   X X3      
Islamişti fundamentalişti/Dreapta radicală       X    
Islamişti moderaţi   X X4   X  
Israelieni X     X5    
Aliaţii SUA autentici   X        
Aliaţii SUA oportunişti     X6      
Teroriştii       X    
Musulmanii din SUA   X X7      
 Notă

X1. New-yorkezilor şi celor mai mulţi americani – frică de un nou atac

X2. Agenţilor de securitate din aeroporturi – frică de o posibilă pierdere a locului de muncă

X3. Pacifiştilor şi intelectualilor de stânga – frică să nu devină ţinta loviturilor civile în SUA

X4. Islamiştilor moderaţi – frică de răzbunarea SUA şi de sporirea agresivităţii Israelului

      împotriva terorismului

X5. Israelienii – bucurie că SUA a putut să înţeleagă mai bine chinurile zilnice ale israelienilor

X6. Aliaţii oportunişti ai SUA – frică să supere SUA dacă nu cooperează, dar de asemenea frică

      să nu fie atacaţi dacă vor coopera prea mult cu SUA

X7. Musulmanii din SUA – frică pentru că ar putea fi atacaţi pentru crima coreligionarilor lor

Teoria lui Theodore D. Kemper explică satisfăcător nu numai emergenţa emoţiilor, dar şi constituirea solidarităţii sociale, ca şi erodarea acestei stări de spirit. Această teorie a fost testată cu succes în mai multe cercetări sociologice de teren.

3.2. Teoria lui Steven L. Gordon despre emoţiile instituţionale şi emoţiile impulsive

Steven L. Gordon (1981) introduce o distincţie între „emoţii biologice” (de exemplu, furia, frica) şi „emoţii culturale” (de exemplu, iubirea, prietenia, gelozia). Primele reprezintă o configuraţie de senzaţii şi gesturi ca răspuns la diferiţi stimuli; emoţiile din cea de-a doua categorie implică „o combinaţie de senzaţii corporale, gesturi şi semnificaţii culturale pe care le învăţăm pe parcursul desfăşurării relaţiilor sociale” (Gordon, 1981, 563, apud Turner şi Stets, 2005, 30).

După Steven L. Gordon (1990, 151-152), emoţiile se compun din următoarele elemente:

1. Senzaţii corporale. Emoţiile presupun răspunsuri fiziologice. Din punctul de vedere al psihologiei, se face distincţie între „senzaţii conştientizate” (conscious sensations) şi „schimbări corporale” (bodily changes). În perspectivă sociologică, această departajare nu are importanţă dacă nu se transpune în acţiune socială.

2. Gesturi expresive şi acţiuni. Mimica, gesturile şi acţiunile semnalează trăirea diferitelor emoţii. Unele expresii faciale şi gesturi sunt înnăscute, însă pot fi mascate sau inhibate în interacţiunile sociale. Pentru sociologi, expresiile emoţionale înnăscute prezintă o importanţă mai mică decât componentele socializate ale emoţiilor şi formele culturale de exprimare a lor.

3. Situaţia socială sau relaţia socială. În cele mai multe cazuri, emoţiile reprezintă reacţii la situaţiile sociale, la schimbarea relaţiilor sociale, aşa cum sunt percepute şi evaluate aceste situaţii şi schimbări.

4. Cultura emoţională. Fiecărei emoţii îi sunt asociate anumite cuvinte prin care le identificăm, precum şi norme şi credinţe. Toate acestea alcătuiesc ceea ce Steven L. Gordon a numit „cultura emoţională”. Termenul de „cultură emoţională” se referă la „vocabularul emoţiilor (cuvintele pentru emoţii), la normele (expresia reglementată şi simţămintele) şi la credinţele despre emoţii (de exemplu, ideea că emoţiile ’reprimate’ produc dereglări)” (Gordon, 1990, 146).

Steven L. Gordon conchide că structura socială, înţeleasă ca patternul persistent al relaţiilor sociale, şi cultura emoţională, care include şi riturile şi arta, produc efecte emoţionale independente, ipoteză susţinută de datele cercetărilor care sugerează că reacţiile emoţionale directe la relaţiile şi evenimentele sociale nu coincid cu prescripţiile culturale (vezi în acest sens cercetările lui Arlie Russell Hochschild, 1983).

Indivizii îşi însuşesc cultura emoţională prin socializare, devenind astfel competenţi să joace rolurile sociale impuse de situaţiile concrete, în funcţie de poziţia lor socială (de exemplu, clasa socială căreia îi aparţin) şi de apartenenţa la genul social (gender). Elaborarea cognitivă a emoţiilor în procesul socializării copiilor este influenţată de variaţiile în secvenţele, constrângerile şi diversitatea expunerii la emoţii. Înţelegem de ce emoţiile elaborate cultural sunt atât de diferite nu numai de la o categorie socială la alta, dar şi de la un grup social la altul sau de la persoană la persoană, în funcţie de stilul de viaţă al familiei.

O altă distincţie introdusă de Steven L. Gordon în abordarea sociologică a emoţiilor este cea referitoare la orientările din interiorul culturii emoţionale: orientarea instituţională versus orientarea impulsivă. Jonathan H. Turner şi Jan E. Stets (2005, 32) observă că această distincţie derivă din concepţia lui Ralph H. Turner (1976) despre selful real, profund şi interior revelat fie de comportamentul instituţional (normativ), fie de impulsuri (comportamentul antinormativ).

Tabelul 2. Caracterizarea emoţiilor instituţionale şi a emoţiilor impulsive (după Gordon, 1989, 115)

Emoţiile instituţionale Emoţiile impulsive
Au de regulă o durată lungă De regulă durează puţin
Au de regulă o intensitate scăzută Au de cele mai multe ori o intensitate mare
Consistenţa este cerută între norme şi instituţii Consistenţa este cerută între simţiri şi exprimare
Sursa normelor include tradiţia şi instituţiile Sursa normelor include persoanele, egale ca status, mass-media; emergenţa în situaţii
Ipocrizia apare între standarde şi acţiuni Ipocrizia apare între impulsuri şi acţiuni
Munca emoţională implică autocontrol; abilităţi expresive Munca emoţională implică emoţii eliberatoare şi reducerea inhibiţiilor
Percepţia propriilor emoţii depinde de modul în care a fost socializată Percepţia propriilor emoţii este nesocializată şi naturală
Cea mai competentă expresie este cea care corespunde perfecrt standardelor Cea mai competentă expresie este cea spontană, chiar dacă are limite; cel mai bine în cazul tabuurilor; dezvăluiri ale vieţii private 
Inautentice când abandonează principiilesau mediocrităţile comunicării Inautentice când se conformează presiunii sociale, inhibiţiei
Vocabularul prototipic al emoţiilor include simpatia, veneraţia, nostalgia, indignarea  şi morala Vocabularul prototipic al emoţiilor iclude furia, iritarea, dezgustul, surpriza, frica  şi excitarea
 

Conform diferenţierii de orientare a emoţiilor, aceeaşi emoţie poate avea semnificaţii diametral opuse.

Jonathan H. Turner şi Jan E. Stets (2005, 34) consideră că distincţia între emoţiile instituţionale şi emoţiile impulsive operată de Steven L. Gordon permite nuanţarea concepţiei lui Arlie Russell Hochschild (1983) despre alienare în cazul muncii emoţionale, în sensul că nu totdeauna managementul emoţiilor provoacă înstrăinarea individului de munca sa, ci doar la persoanele care au o orientare emoţională impulsivă.

3.3. Teoria lui Arlie Russell Hochschild despre munca emoţională

Termenul de „muncă emoţională” a fost introdus în psihosociologie de către Arlie Russell Hochschild în 1979 şi a făcut carieră după ce profesoara de sociologie de la University of California a publicat lucrarea The Managed Heart. Commercialization of Human Feeling (1983). În literatra anglo-saxonă, pentru a desemna o astfel de muncă se mai folosesc şi expresiile „emotional labour”, „sentimental labour”, „labour with a smile”, „conforting labour” sau „solidary labour”. De exemplu, K. Lynch (1989, 7) consideră că „solidary labour, prin care se creează sau se menţin relaţii emoţionle, cum ar fi prietenia, reprezintă o componentă a muncii emoţionale”.

În teoria lui Arlie Russell Hochschild despre munca emoţională se regăseşte influenţa concepţiilor lui Karl Marx şi Erving Goffman, după cum remarcau îndreptăţit Jonathan H. Turner şi Jan E. Stets (2005, 36). Oamenii nu trăiesc emoţiile arbitrar, după bunul lor plac, ci după cum le impune „cultura emoţiilor” a societăţii lor. Cultura emoţională constă dintr-un complex de idei despre ceea ce presupun oamenii că ar simţi în diferite situaţii de viaţă concrete.

În introducerea la studiul „Emotion work, feeling rules, and social structure” –  publicat iniţial în Journal of Sociology şi republicat apoi în prestigioase culegeri de studii de psihologie socială sociologică (de exemplu, volumul editat de Ann Branaman, Self and Society, 2001), Arlie Russell Hochschild (1979/2001, 138) atrăgea atenţia că „Psihologia socială a suferit datorită asumpţiei tacite că emoţiile, pentru că par neordonate şi necontrolate, nu sunt guvernate de reguli sociale. Pe de altă parte, regulile sociale păreau să se aplice numai comportamentelor şi gândirii, rar şi emoţiilor sau simţămintelor”. Există însă şi „reguli ale simţămintelor”.

După Arlie Russell Hochschild, în orice context al activităţilor umane se regăsesc două tipuri de reguli: reguli ale simţămintelor şi reguli ale exteriorizării simţămintelor.

1. Regulile simţămintelor prevăd ce emoţii se presupune că ar trebui să trăiască indivizii în diferitele situaţii: la nuntă, la ceremoniile funebre, în sălile de spectacol etc. Aceste reguli se referă nu numai la emoţiile adecvate în situaţiile sociale concrete, ci şi la intensitatea (de la puternic la slab), orientarea (pozitivă sau negativă) şi durata (scurtă sau îndelungată) simţămintelor. Nu ne aşteptăm ca cineva să sufere intens toată viaţa că i-a murit pisica sau să se bucure peste măsură că a răsărit soarele.

2. Regulile exteriorizării simţămintelor arată aşteptările celorlalţi în legătură cu „ce şi cum” să ne manifestăm emoţiile: la biserică să fim pioşi, la circ veseli; să aplaudăm la teatru şi să strigăm sloganuri la mitinguri. Când oamenii se conformează regulilor de exteriorizare a simţămintelor, ei se angajează într-o „acţiune de suprafaţă”, de adaptare a aparenţei şi comportamentelor la cerinţele culturii emoţiilor pentru o situaţie sau alta: ne luăm „faţa de înmormântare” când suntem pe punctul de a fi amendaţi de poliţiştii de la circulaţie şi „faţa de copil mic” în situaţiile în care avem nevoie de ajutor.

Avem deci de-a face cu reguli ale trăirii emoţiilor prestabilite cultural. Nerespectarea lor atrage sancţiuni din partea colectivităţii. În psihiatrie se vorbeşte despre sindromul „afect nepotrivit”, constând din absenţa stării emoţionale aşteptate în mod legitim.

Arlie Russell Hochschild (1979) consideră că munca emoţională constă în managementul emoţiilor, iar acesta presupune un efort, conştient sau nu, de a schimba propriile emoţii în acord cu „regulile simţămintelor” prevăzute în fişa postului. Ni se cere astfel să resimţim cu o intensitate mai mare sau mai mică, pe o perioadă mai scurtă sau mai îndelungată, instantaneu sau lent emoţii în discordanţă cu stimulii declanşatori, în special cu evenimentele neplăcute. Ajugem adesea să ne întrebărm: Ce simt cu adevărat, ce ar trebui să simt?

Munca emoţională – în concepţia lui Arlie Russell Hochschild – are trei caracteristici: „În primul rând, presupune un contact ’faţă către faţă’ sau ’voce către voce’ cu publicul. În al doilea rând, munca emoţională presupune că cel care o practică produce o stare emoţională altei persoane – recunoştinţă sau frică, de exemplu. În al treilea rând, ea permite angajatorilor, prin antrenament şi supraveghere, să exercite un grad de control asupra activităţilor emoţionale ale angajaţilor” (apud Bolton, 2005, 51). Ar mai fi de adăugat şi un al patrulea criteriu, pus în evidenţă de Arlie Russell Hochschild în cercetarea concretă asupra stewardeselor, şi anume „crearea unui produs aducător de profit prin utilizarea muncii emoţionale ca factor major în producţia lui” (Bolton, 2005, 51).

 

Teoria lui Morris Rosenberg despre reflexivitate

Morris Rosenberg, fost profesor la Universitatea Maryland din 1975 până la dispariţia sa (în 1992), este considerat unul dintre principalii teoreticieni ai selfului şi stimei de sine (Turner şi Stets, 2005, 46). Scala pentru măsurarea stimei de sine care îi poartă numele („Rosenberg Self-Esteem Scale”, 1965) a devenit un instrument de cercetare internaţional.

Studiind emergenţa stimei de sine în adolescenţă, Morris Rosenberg a ajuns la convingerea că elementul-cheie al acestei construcţii îl reprezintă reflexivitatea,  capacitatea persoanelor de a se vedea pe ele însele ca pe obiecte identificabile prin reacţiile altora faţă de comportamentele lor. Astfel, individul este atât subiect cunoscător, cât şi obiect al cunoaşterii. Prin reflexivitate persoanele dobândesc conştiinţă de sine, îşi dau seama cine sunt ei din punctul de vedere al altora. Reflexivitatea „îşi are rădăcinile în procesele sociale, în particular în procesele de asumare a rolului altora şi de apreciere a selfului din perspectiva altora” (Rosenberg, 1990, 3).

Morris Rosenberg a identificat două tipuri de reflexivitate: 1) reflexivitatea cognitivă, capacitatea de a percepe, evalua, analiza fiecare aspect al selfului, de a realiza sinteza multiplelor aspecte şi de a stoca informaţiile despre self; 2)  reflexivitatea agentică, abilitatea de a controla şi de a regla selful. De asemenea, Morris Rosenberg a emis ipoteza că reflexivitatea poate fi orientată fie spre self ca întreg, fie spre diferite componente ale selfului luate separat. Când reflexivitatea este orientată spre părţile ce alcătuiesc selful, ea poate fi centrată pe aspectele exterioare, deschise, publice, vizibile (de exemplu, focalizarea pe caracteristicile fizice, corporale) sau pe aspectele interne (gândire, emoţii).

„Reflexivitatea umană transformă radical natura emoţiilor” reprezintă teza centrală a teoriei despre reflexivitate, după cum afirmă însuşi Morris Rosenberg (1990, 3). Această teză, în opinia mea, legitimează deplin abordarea sociologică a emoţiilor.

Conform teoriei despre reflexivitate, există trei modalităţi de transformare a emoţiilor din entităţi biologice în entităţi sociale: 1) identificarea emoţiilor, care ţine de reflexivitatea cognitivă (interpretarea, atribuirile, inferenţele emoţiilor); 2) exteriorizările emoţiilor, controlul şi reglarea emoţiilor, procese ce produc efectele asupra celorlalţi; 3) trăirile interne ale emoţiilor, care se reflectă în starea internă de excitare (nivelul excitaţiei senzoriale, durata).

3.4.1. Identificarea emoţiilor. Adesea, trăirea internă a emoţiilor este ambiguă. Excitarea fiziologică şi psihică trăită de o persoană poate fi atribuită mai multor emoţii separate sau unui conglomerat de emoţii. În astfel de situaţii, persoanele caută informaţii în mediul înconjurător pentru a da un sens trăirilor interne. În alte situaţii, oamenii simt concomitent emoţii diferite: compasiune şi bucurie când i se întâmplă o nenorocire unui duşman; plăcere, jenă şi teamă când întâlnesc persoana iubită etc.

Morris Rosenberg (1990, 5-7) a analizat factorii care influenţează identificarea emoţiilor, şi anume: asumpţiile cauzale, consensul social şi scenariile culturale.

1. Asumpţiile cauzale, rezultate în procesele de socializare, când copiii învaţă legăturile cauzale dintre stimuli/evenimente şi răspunsurile comportamentale cultural stabilite. Aceste asumpţii sunt stocate în memorie, formând ceea ce Morris Rosenberg a numit „logica emoţiilor”. Logica emoţiilor se însuşeşte observându-i pe alţii, din mass-media şi din comunicarea interpersonală. Ea se impune cu necesitate: este logic să ne bucurăm când avem succes şi să ne întristăm când eşuăm în ceea ce întreprindem, să ne înfuriem când suntem acuzaţi pe nedrept, să fim geloşi sau invidioşi etc. Abaterile de la logica emoţiilor sunt sancţionate de către societate: cei ce violează această logică sunt suspectaţi de „dezordine mentală”, recomandându-li-se consultarea unui psihiatru.

2. Consensul social, care ghidează răspunsurile noastre comportamentale în funcţie de răspunsurile date de ceilalţi aflaţi în aceeaşi situaţie.

3. Scenariile culturale intervin şi ele în procesul de identificare a emoţiilor: prin schimbarea criteriilor de comparare a emoţiilor, trăirile interne pot fi altfel identificate.

3.4.2. Exteriorizările emoţiilor. După Morris Rosenberg (1990, 8), „exteriorizarea emoţiei nu este un simţământ interpersonal; este un proces interpersonal”. Prin exteriorizarea, afişarea, punerea în evidenţă a emoţiilor, determinăm anumite efecte asupra celorlalţi (vezi dramaturgia lui Erving Goffman, 1959). Morris Rosenberg face distincţie între exteriorizarea emoţiilor datorată reflexivităţii şi exteriorizarea neautentică a emoţiilor cu scopul de a-i impresiona pe alţii.

Pentru că nu este deloc uşor să fii un bun actor emoţional, Morris Rosenberg dezvăluie câteva modalităţi (trucuri, născociri) pentru managementul emoţiilor. „În general, sunt trei tipuri de modalităţi pe care le putem utiliza în managementul emoţiilor: trucurile verbale, expresiile faciale intenţionate, utilizarea obiectelor fizice.

1. Trucurile verbale. Prin alegerea inteligentă a cuvintelor putem să amplificăm sau să diminuăm emoţiile: „ Hiperbola, eufemismul, metafora, zâmbetul, imageria poetică sau expresiile evocative pot fi utilizate pentru a exprima mesajele emoţionale” (Rosenberg, 1990, 9). Teoreticienii persuasiunii au remarcat forţa de influenţare a opiniilor, atitudinilor şi comportamentelor pe care o au cuvintele. Metaforele, de exemplu, nu au doar o „funcţie ornamentală”; ele asigură un transfer de sensuri între comparat şi comparant (I.A. Richards, 1936), accentuează, suprimă şi adaugă caracteristici „subiectului principal” (M. Black, 1954).

2. Expresiile faciale intenţionate. Paul Ekman (1988) spunea că „nu există o singură expresie pentru fiecare emoţie, ci zeci şi, pentru unele emoţii, chiar sute”. De la această teză porneşte Morris Rosenberg când vorbeşte despre metodele de manipulare a selfului, ştiut fiind că o parte dintre muşchii faciali pot fi contractaţi voluntar. Astfel, oamenii pot manipula exteriorizările emoţiilor. Dar nu numai controlul expresiilor faciale serveşte manipulării emoţiilor; volumul, accentul, ritmul vorbirii pot juca acelaşi rol.

3. Obiectele fizice. Costumele, podoabele, accesoriile vestimentare pot produce sau schimba emoţii. Simbolistica culorilor este relevantă. Tristeţea se îmbracă în negru, puritatea în alb, furia în roşu etc.

3.4.3. Trăirile emoţiilor. Oamenii îşi pot schimba trăirile emoţionale pe două căi: prin activitatea cognitivă (gândind altfel despre ce simt, redefinind emoţiile) şi prin activitatea corporală (utilizând tehnici de relaxare, practicând exerciţii fizice, controlându-şi respiraţia sau apelând la droguri).

Morris Rosenberg a examinat trei tipuri de selectivitate practicate în încercarea de a gândi în aşa fel încât trăirea internă a emoţiilor să se modifice. Strategia de acţiune cognitivă se bazează pe selectivitatea atenţiei, percepţiei şi interpretării.

3.5. Teoria lui Peggy A. Thoits despre managementul emoţiilor

 

Emoţiile – în concepţia profesoarei de sociologie de la California State University – au patru componente: incitaţiile situaţionale, modificările fiziologice, gesturile expresive şi etichetele ce servesc la identificarea configuraţiei componentelor.

Schimbarea unui element poate atrage modificarea celorlalte elemente şi a întregii configuraţii. Cercetările concrete au confirmat ceea ce teoretic decurgea în mod logic: într-un sistem, schimbarea unui element conduce la reconfigurarea sistemului ca unitate integratoare. Contracţia muşchilor faciali asemenea expresiei faciale a unui zâmbet netezeşte calea spre trăirea emoţiei de bucurie, chiar în absenţa unei incitaţii situaţionale corespunzătoare, a unui stimul emoţional. În acelaşi mod acţionează reinterpretarea modificărilor fiziologice. Dacă prin administrarea unor medicamente reacţiile fiziologice (accelerarea pulsului, ridicarea tensiunii arteriale etc.) sunt blocate sau alterate, este posibil să nu mai apară roşeaţa în obraji – expresie a emoţiei de ruşine –, după cum este posibil chiar ca ruşinea să fie trăită subiectiv ca mândrie. Să ne gândim, de exemplu, la elevii care îşi privesc profesorii în ochi fără să roşească, în condiţiile în care în mod normal ar trebui să se ruşineze de dojana pe care aceştia le-o fac. Ei etichetează, probabil, situaţia ca pe o dovadă a controlului de sine cu care se pot lăuda.

Peggy A. Thoits consideră că în procesul socializării copiii învaţă conexiunea dintre cele patru componente prin expunerea repetată la ceea ce adulţii sau covârstnicii etichetează drept emoţie de ruşine, jenă, vinovăţie sau mândrie, bucurie, triumf.

Teoria propusă de Peggy A. Thoits este centrată pe managementul emoţiilor, ceea ce presupune că emoţiile au dinamică proprie, pentru înţelegerea căreia autoarea a introdus conceptul de „devianţă emoţională”.

3.5.1. Devianţa emoţională „se referă la trăirile sau expresiile afective care se diferenţiază de ceea ce este aşteptat într-o situaţie dată, calitativ sau în ceea ce priveşte gradul” (Thoits, 1990, 181). Cât de frecventă este devianţa emoţională? Cum se distribuie aceasta pe categorii sociale? În clasa socială de jos există mai multă devianţă emoţională decât în clasa de mijloc? Femeile manifestă o devianţă emoţională într-o măsură mai mare decât bărbaţii? Ce emoţii au fost privite ca deviante sau ca problemă socială de-a lungul istoriei într-o societate sau alta? Iată câteva întrebări generate de introducerea noului concept, care ar putea constitui teme de cercetare concretă. De altfel, Peggy A. Thoits propune o agendă extrem de bogată pentru cercetarea sociologică a emoţiilor: studiul condiţiilor generatoare de devianţă emoţională, examinarea metodelor de identificare şi măsurare a devianţei emoţionale, descrierea strategiilor de management al emoţiilor.

3.5.2. Managementul emoţiilor. În legătură cu managementul emoţiilor, Peggy A. Thoits ia în discuţie: a) sursele discrepanţei dntre dintre emoţia resimţită şi regulile simţămintelor; b) strategiile de management al emoţiilor sau stilurile de rezolvare a discrepanţei dintre emoţia trăită şi emoţia (inclusiv exprimarea ei) care este convenţional aşteptată conform normelor culturale specifice unei societăţi sau unei perioade istorice; c) condiţiile în care managementul emoţiilor eşuează.

3.5.3. Sursele discrepanţei sunt variate. Devianţa emoţională poate apărea din cauza: a) rolurilor multiple pe care le are de jucat individul (de exemplu, a fi profesor la liceul în care învaţă şi fiul tău); b) apartenenţei la o subcultură marginală (de exemplu, în subculturile marginale poate apărea o discrepanţă între ceea ce indivizii simt şi emoţiile pe care membrii culturii dominante se aşteaptă să fie exprimate); c) tranziţiei normelor de rol pe care indivizii trebuie să le facă de-a lungul vieţii (de exemplu, bucuria de a fi socru mare asociată cu tristeţea că ai îmbătrânit).

3.5.4. Strategiile managementului emoţiilor se axează fie pe schimbarea comportamentului, fie pe manipularea cognitivă. Tabelul 3 prezintă tehnicile de management al emoţiilor identificate de Peggy A. Thoits.

Tabelul 3. Tehnici de management al emoţiilor (după Thoits, 1990, 193)

Focalizarea Modul
        comportamental                                 cognitiv
Strategii focalizate pe situaţii    
  Acţiuni, confruntareCăutarea de informaţii,

de ajutor practic

Retragere, permisiuni

Reinterpretarea situaţiilorDistragerea atenţiei

Alungarea gândului

Acceptarea situaţiei

Soluţii fanteziste sau evadare

Strategii focalizate pe emoţii    
                             Fiziologie Efort fizicUtilizarea drogurilor/

abuzul  de alcool

Tehnici de relaxare

BiofeedbackMeditaţie

Desensibilizare progresivă

Hipnoză

                 Gesturi expresive ChatarsisTrăiri profunde Relaxare în fanteziiRugăciuni
                           Etichetarea Discuţii defensive Reinterpretarea trăirilor

 

Aşadar, există numeroase moduri de rezolvare a discrepanţei dintre emoţiile aşa cum sunt resimţite şi aşa cum ar trebui să fie resimţite. Alegerea unei strategii sau a alteia depinde de apartenenţa la gen (masculin/feminin), la clasa socială (de jos, mijlocie, de sus) şi la categoria de vârstă (tineri, adulţi, vârstnici). Apoi, susţine Peggy A. Thoits (1990, 194), unele strategii ale managementului emoţiilor sunt mai adecvate pentru anumite caracteristici ale situaţiilor decât pentru altele (de exemplu, situaţii controlabile vs. situaţii necontrolabile, pozitive vs. negative, anticipate vs. neanticipate).

Cercetările preliminare ale profesoarei de la departamentul de sociologie de la Universitatea de Stat din California au condus la concluzia că, în circumstanţe negative, femeile recurg frecvent la chatarsis, la căutarea unui sprijin, compun poezii, scriu jurnale intime sau scrisori pe care nu le expediază. Bărbaţii, de cele mai multe ori, reflectează asupra situaţiilor, fac exerciţii fizice intense sau pur şi simplu acceptă situaţiile. Alte studii au arătat că strategiile de management al emoţiilor variază în funcţie de apartenenţa la clasa socială: cei din clasa de jos recurg mai rar la strategii reale (Pearlin şi Schooler, 1978, citaţi de Thoits, ibidem).

Conceptul de „devianţă emoţională” are aplicaţii interesante şi în domeniul sănătăţii mentale, pentru recunoaşterea bolilor mentale, ca şi în discuţia despre homosexualitate, având în vedere că multe tulburări psihice şi comportamente atipice sunt etichetate în funcţie de trăirea unor emoţii şi de afişarea unor expresii indezirabile social (Thoits, 1990, 196).

3.6. Teoria lui Candace Clark despre simpatie

 

Pe baza unei documentări ample, de-a lungul întregii sale cariere, profesoara de sociologie şi ştiinţe juridice Candace Clark de la Montclair State College (SUA) a elaborat o teorie despre simpatie, considerată „cea mai socială dintre emoţii”. Asemenea altor gânditori şi sociologi (A. Smith, 1759; D. Hume, N.K. Denzin, 1984), Candace Clark (1987, 291) apreciază că „simpatia, a te întrista pentru sau împreună cu alţii, este fundamentul societăţii umane”. Simpatia – consideră autoarea – este o emoţie ghidată de „reguli ale simţămintelor” şi de structura relaţiilor interpersonale: pentru a exista simpatie, trebuie să fie o relaţie între două persoane – cea care simpatizează şi cea care este simpatizată.

Cuvântul „simpatie” provine din limba latină, fiind derivat din cuvântul „compasiune”, însemnând „a suferi suferinţa altora” – precizează John M. Johnson (2001, 46), care observă că în unele limbi (de exemplu, ceha, germana, poloneza, suedeza) cuvâtul „simpatie” derivă din cuvântul „simţământ”, astfel că a simpatiza include numeroase emoţii: bucurie, fericire, melancolie, mândrie. Originea complexă a termenului – consideră autorul anterior citat – a influenţat modul în care diferitele grupuri sociale percep, gândesc şi exprimă emoţia de simpatie. În limba română, cuvântul „simpatie” conservă înţelesul de simţământ, desemnează atracţia, afinitatea resimţită de o persoană pentru o altă persoană sau pe care persoana o inspiră altora (DEX, 1996, 988).

Teoria lui Candace Clark despre simpatie se fondează pe datele cercetărilor de teren minuţioase. Profesoara de la Montclair State College a analizat datele obţinute în anchetele sociologice în care s-a aplicat un număr mare de chestionare, precum şi datele rezultate din interviurile în profunzime. A făcut observaţie directă şi discuţii informale, analiză de conţinut a documentelor sociale (compuneri libere ale subiecţilor şi lucrări beletristice). A apelat deopotrivă la metode cantitative şi calitative, la explicaţie şi la înţelegerea prin autoanaliză. A rezultat o carte briantă, premiată de Secţia de sociologie a emoţiilor din cadrul Asociaţiei Americane de Sociologie: Misery and Company: Sympathy in Everyday Life (1997), elogios prezentată în revistele de specialitate. Profesorul John M. Johnson (2001, 47) – unul dintre recenzenţii lucrării – apreciază că Misery and Company este o „operă strălucită”, o „lucrare de magistru”.

Ca şi Arlie Russell Hochschild, care vorbeşte despre o „cultură a emoţiilor”,   Candace Clark susţine că există o „cultură a simţămintelor”, ce constă din ansamblul credinţelor, valorilor, regulilor, cuvintelor, al altor elemente simbolice care încadrează şi direcţionează procesele simpatiei. Conştientizând  elementele culturii simţămintelor, configurându-le, indivizii se prezintă în faţa altora în manieră dramaturgică (vezi teoria dramaturgică a lui Erving Goffman). Spre deosebire de Arlie Russell Hochschild, Candace Clark apreciază că normele culturii simţămintelor nu au caracterul unor „scripturi”, al unor reguli clare. Există însă reguli care permit actorilor sociali să-şi organizeze elementele simţămintelor (ideologia simţămintelor, reguli ale simţămintelor, logici ale simţămintelor, vocabular al simţămintelor). Referindu-se la simpatie, Candace Clark arată că oamenii fac apel la „jocul de suprafaţă”, la „jocul profund” şi la ritualuri pentru a adecva emoţiile la cultura simţămintelor.

Conform teoriei despre simpatie elaborată de Candace Clark, indivizii nu aplică automat normele culturii simţămintelor: ei se angajează activ în schimburi de emoţii cu alţi indivizi, de pe urma cărora se aşteaptă să obţină un profit. Se ajunge astfel la o „microeconomie” a emoţiilor – oferim emoţii şi aşteptăm în schimb emoţii: iubire pentru iubire, simpatie pentru simpatie etc. –, dar şi la o „micropolitică” a emoţiilor, dat fiind faptul că în funcţie de poziţia socială emoţiile se asociază cu resursele emoţionale.

Termenul de „economie a emoţiilor” a fost preluat de Candace Clark de la Randall Collins (1981) şi are înţelesul de „sistem, produs şi reprodus prin interacţiunea membrilor grupului, în vederea reglării resurselor emoţionale într-o comunitate. O economie a emoţiilor este o metodă pentru distribuirea la toţi membrii grupului a simţămintelor, răspândire necesară pentru crearea şi menţinerea legăturilor sociale, în general, şi a identităţilor sociale importante, în particular” (Clark, 1987, 296). În acest sens, economia emoţiilor susţine supravieţuirea grupului întocmai ca economia bazată pe bani sau bunuri şi servicii. Candace Clark gândeşte economia emoţiilor ca schimb reglat normativ, nu ca relaţie de vânzare-cumpărare, făcând trimitere la Georg Simmel (1908), care argumenta că schimbul este un fenomen social sui generis. Să ne amintim că, analizând fidelitatea şi recunoştinţa ca „afecte sociologice” sau ca afecte „orientate sociologic”, clasicul sociologiei germane afirma axiomatic: „Toate relaţiile oamenilor se bazează pe schema dăruirii şi a echivalentului” (Simmel, 1908/2000, 436).

Candace Clark avansează ideea că economia emoţiilor şi economia bazată pe bani în una şi aceeaşi societate nu operează după aceleaşi principii: una dintre economii poate fi mai mult socialistă, cealaltă mai mult capitalistă. În societăţile vestice, schimbul emoţional – apreciază Candace Clark (1987, 297) – este foarte asemănător cu schimbul de bani-bunuri-servicii, dar are reguli specifice. În ceea ce priveşte regulile solicitării simpatiei, a identificat patru reguli:

1. Nu faceţi false solicitări de simpatie, pretinzând că aveţi nevoie de simpatie, exagerând cererea de simpatie; pe scurt, nu solicitaţi simpatie când nu este cazul. Pilda „Petrică şi lupul” este edificatoare: dacă procedăm la false solicitări de simpatie, s-ar putea ca atunci când avem nevoie de ea nimeni să nu ne-o acorde.

2. Nu solicitaţi prea multă simpatie. Chiar dacă aveţi temei să solicitaţi simpatie din partea celorlalţi, nu o faceţi prea des şi nu cereţi simpatie de prea lungă durată. Persoanele care nu ţin seama de această regulă s-ar putea să primeacă doar semnele simpatiei fără sentimentul ca atare sau, şi mai rău, să nu se aleagă cu nimic.

3. Solicitaţi simpatia optimă: persoanele care timp îndelungat nu oferă şi nu solicită simpatie într-o relaţie interpersonală stabilă sunt considerate inactive în reţeaua socială.

4. Faceţi schimb reciproc de simpatie sau oferiţi pentru simpatia pe care o primiţi gratitudine, deferenţă, stimă. În general, oamenii aşteaptă să primească ceva când direcţionează simpatia lor spre alţii (Clark, 1987, 303-313).

Persoanele care se abat de la aceste reguli şi principii prin exagerare într-un sens sau altul, prin accentuare sau diminuare, sunt considerate „receptori devianţi ai simpatiei”. Cei care nu acordă altora dreptul la simpatie sunt numiţi „hipoinvestitori” (underinvestors), iar cei care simpatizează receptorii devianţi – „hiperinvestitori” (overinvestors). Cultura simpatiei dozează cantitatea de simpatie în funcţie de circumstanţe, de factorii istorici şi ideologici. Adesea, hipoinvestitorii de simpatie se simt ostracizaţi, bârfiţi, rămân fără prieteni. La cealaltă extremă, hiperinvestiorii de simpatie sunt consideraţi „oameni buni”, „buni prieteni” sau „părinţi buni”.     

Ca şi în cazul inteligenţei (oamenii diferă în ceea ce priveşte IQ-ul), şi în potenţialul emoţional fiecare are limite. Referindu-se la simpatie ca tip de emoţie, Candace Clark introduce termenii de „linie de credit a simpatiei” şi „limită a simpatiei”. Împrumutul terminologic din economia politică mi se pare evident: „linia de credit a simpatiei” arată de câtă simpatie dispune individul, iar „limita simpatiei” se referă la simpatia pe care individul o negociază în funcţie de situaţia concretă în care se găseşte celălalt, dar şi în raport cu propria istorie de viaţă (experienţa trecută de a fi „om bun”) şi de înălţimea propriilor standarde morale. Cultura simţămintelor impune să manifestăm largi limite ale simpatiei faţă de membrii familiei, ca şi faţă de oamenii valoroşi.

Personal, consider că teoriile comportamentului prosocial au, dacă nu integral, cel puţin parţial valabilitate în analiza simpatiei (poate şi a altor emoţii). Arătând simpatie unei persoane, noi îi acordăm un sprijin pentru depăşirea situaţiei critice, o încurajăm, ceea ce reprezintă un comportament prosocial autentic dacă „donatorul de simpatie” – termenul îmi aparţine – nu aşteaptă o recompensă materială sau morală, dacă exprimarea simpatiei nu constituie o obligaţie de serviciu, ci un act conştient, liber decis (S. Chelcea, 1996, 438).

Între cei ce se simpatizează reciproc se stabileşte o solidaritate, care se zdruncină când una dintre persoane, dintr-un motiv sau altul, nu răspunde cu simpatie donatorului de simpatie sau când acesta din urmă se aşteaptă să primească în schimb mai multă simpatie decât poate sau doreşte celălalt să dea. Acest schimb de emoţii se desfăşoară sub controlul normelor culturale.

Candace Clark consideră că simpatia operează ca o „valoare de protecţie” care îi permite celui aflat în dificultate să-şi mobilizeze resursele pentru a acţiona conform normelor culturale. Simpatia este colacul de salvare care uneori îi ajută pe cei aflaţi în pericol. De asemenea, profesoara de la Montclair State College apreciază că simpatia îi mobilizează pe cei care se simpatizează să se focalizeze pe aspectele morale, pe regulile culturale şi, prin aceasta, simpatia are funcţie de integrare socială.

*

Cu toată varietatea conceptelor, tezelor şi ipotezelor constituente, teoriile culturale ale emoţiilor au o sumă de elemente comune, relevate de Jonathan H. Turner şi Jan E. Stets (2005, 64). În primul rând, toate pornesc de la asumpţia existenţei unei culturi a emoţiilor (sau a unei culturi a simţămintelor), care constă din ansamblul regulilor referitoare la ce trebuie să simtă şi să exteriorizeze diferitele categorii de populaţie în anumite situaţii sociale concrete, precum şi din ideologiile, logicile emoţiilor, ca şi din cuvintele ce denumesc emoţiile. Apoi, teoriile culturale, în ansamblul lor, explică trăirile emoţionale şi exprimarea lor prin raportarea la scripturile culturale, prin ghidarea de către cultură a simţămintelor. În al treilea rând, abordarea emoţiilor în perspectiva culturii presupune încercarea indivizilor de a răspunde în acord cu ceea ce alţii se aşteaptă, în acord cu ideologia emoţiilor. În acest sens, persoanele adoptă strategii specifice. Recunoaşterea faptului că adesea indivizii sunt prinşi între simţămintele pe care le trăiesc momentan şi cerinţele culturii emoţionale constituie, de asemenea, un element comun al teoriilor pe care le-am prezentat. În fine, teoriile culturale ale emoţiilor – chiar dacă nu toate – pun în lumină faptul că adesea oamenii resimt un stres cronic dată fiind discrepanţa dintre ce simt şi ce sunt obligaţi să simtă şi să exteriorizeze.

Personal, consider că analiza solicitărilor psihice ale noilor profesii (din sefera relaţiilor publice, relaţiilor cu clienţii, adevertisingului etc.) din România postcomunistă prin prisma teoriilor culturale ale emoţiilor ar putea sugera unele modalităţi de prevenire a alienării în cazul muncii emoţionale.

 

Notă

1 În această lucrare, folosesc termenul de „emoţie” în sensul consacrat în literatura de specialitate anglo-americană, unde de cele mai multe ori, termenul „emotions” (lat. emovere) este utilizat ca un „concept-umbrelă”, intrinsec fuzzy, echivalent semantic cu cele de „feeling” şi  de „affect”.

 

Bibliografie

 

Barbalet, Jack M. [1998](2001) Emotion, Social Theory, and Social Structure. A Macrosociological Approach. Cambridge: Cambridge University Press.

Bendelow, Gillian (ed.) (1998) Emotions in Social Life. Critical Themes and Contemporary Issues. Londra: Routledge.

Bolton, Sharon C. (2005) Emotion Management in the Workplace. Gordonsville: Palgrave Macmillan.

Branaman, Ann (ed.) (2001) Self and Society. Oxford, UK: Blackwell Publishers Ltd.  

Chelcea, Septimiu (1996) Comportamentul prosocial. În A. Neculau (coord.). Psihologie socială. Aspecte contemporane (pp. 438-451). Iaşi: Editura Polirom.

Clark, Candace (1987) Sympathy biography and sympathy margin. The American Journal of Sociology, 93, 2, 290-321.

Clark, Candace (1997) Misery and Company: Sympathy in Everyday Life. Chicago: University of Chicago Press.

Collins, Randall (1975) Conflict Sociology. Toward an Explanatory Science. New York: Academic Press.

Collins Randall (1981) Sociology since Midcentury. Essays in Theory Cumulation. New York: Academic Press.

Ekman, Paul şi Davidson, R.J. (1995) The Nature of Emotion: Fundamental Questions. New York: Oxford University Press.

Gordon, Steven L. (1981) The sociology of sentiments and emotion. În M. Rosenberg şi R.H. Turner (1981) Social Psychology. Sociological Perspectives (pp. 562-592). New York: Basic Books.

Gordon, Steven L. (1990) Social structural effects on emotions. În T.D. Kemper (ed.). Research Agendas in the Sociology of Emotions (pp. 145-179). Albany: State University of New York Press.

Halbwachs, Maurice (1947) L’expression des émotions et la société. Échanges sociologiques. Paris: Centre de Documentation Universitaire (versiune electronică).

Heise, David R. (1977) Social action as the control of affect. Behavioral Science, 22, 163-177.

Heise, David R. (1979) Understading Events: Affect and the Constructions of Social Action. New York: Cambridge University Press.

Hochschild, Arlie Russell (1975) The sociology of emotions: Selected possibilities. În M. Millman şi R.M. Kanter (eds). Another Voice (pp. 280-307). Garden City, NY: Anchor Press.

Hochschild, Arlie Russell (1979) Emotion work, feeling rules, and social structure. The American Journal of Sociology, 85, 3, 551-575.

Hochschild, Arlie Russell (1983) The Managed Heart. Commercialization of Human Feeling. Berkeley: University of California Press.

Johnson, John M. (2001) Review: „Misery and Company: Sympathy in Everyday Life” de Candace Clark (1997). Contemporary Sociology, 30, 1, 46-47.

Kemper, Theodore D. (1978) A Social Interactional Theory of Emotions. New York: Wiley.

Kemper, Theodore D. (1981) Social constructionist and positivist approaches to the sociology of emotions. The American Journal of Sociology, 87, 2, 336-362.   

Kemper, Theodore D. (1990) Social relations and emotions: A structural approach. În T.D. Kemper (ed.). Research Agendas in the Sociology of Emotions (pp. 207-237). Albany: State University of New York Press.

Kemper, Theodore D. (2002) Predicting emotions in groups: some lessons from September 11. În J. Barbalet (ed). Emotions and Sociology (pp. 53-68). Oxford, UK: Blackwell Publishing.

Manstead, Antony S.R., Frijda, Nico H. şi Fischer, Agneta (2004) Feelings and Emotions: The Amsterdam Symposium. Cambridge, UK: Cambridge University Press.

Marx, Karl [1852](1960). Optsprezece Brumar al lui Ludovic Bonaparte. În K. Marx – F. Engels. Opere (vol. 4). Bucureşti: Editura Politică.

Pavelcu, Vasile [1936](1999) Funcţia afectivităţii. În V. Pavelcu. Elogiul prostiei. Psihologie aplicată la viaţa cotidiană (pp. 167-184). Iaşi: Editura Polirom.

Rosenberg, Morris (1990) Reflexivity and emotions. Social Psychology Quarterly, 53, 3-12.

Rosenberg, Morris et al. (1995) Global self-esteem and specific self-esteem: Defferent Outcome. American Sociological Review, 60, 1, 141-156.

Schachter, Stanley şi Singer, Jerome (1962) Cognitive, social and physiological determinants of emotional state. Psychological Review, 69, 379-399.

Scheff, Thomas J. (1990) Socialization of emotions: Pride and shame as causal agents: An affect control model. În Th.D. Kemper (ed.) Research Agendas in the Sociology of Emotion (pp. 281-304). Albany: State University of New York Press. 

Simmel, Georg [1908](2000). Sociologie. Studii privind formele socializării. Chişinău: Editura Sigma IG. (Soziologie. Untersuchungen Formen der Vergesellschaftung. Berlin: Druker & Humboldt. Trad. rom. I. Nastasia şi M. Nastasia).

Smelser, Neil J. şi Baltes Paul B. (eds) (2001) International Encyclopedia of the Social & Behavioral Sciences. Palo Alto: Elsevier Science Ltd.

Thoits, Peggy A. (1989) The sociology of emotions. Annual Review of Sociology, 15, 317-342.

Thoits, Peggy A. (1990) Emotional deviance: Research agendas. În T.D. Kemper (ed.). Research Agendas in the Sociology of Emotions (pp. 180-203). Albany: State University of New York Press.

Turner, Jonathan H. şi Stets, Jean E. (2005) The Sociology of Emotions. Cambridge: Cambridge University Press.

Wilson, Edward O. [1975](2003) Sociobiologia. Bucureşti: Editura Trei (Sociobiology. Cambridge Mss: Harvard University Press. Trad. rom. L. Ulrich).

Abstract

Sociology of emotions: Cultural Theories

The aim of this overview text is to signal the emergence and structuration of a new field of study in the landscape of social and human sciences: the sociology of emotions. The text presents the main concepts and dihotomies in the sociological treatement of emotions and the main cultural theories of this field. Finally, the common elements of these are laid out. În final, sunt  relevate elementele comune ale  acestor teorii. I suggest the posibility to treat simpathy through the theory of prosocial behavior theory and I suggest that the analysis of „emotion labor” is very productive for the social context of Romania.

 

 

 

In atentia doctorandelor si doctoranzilor de la Facultatea de Psihologie si Stiinte ale Educatiei
Tematica, bibliografia obligatorie si selectiva, cerintele pentru evaluarea finala.
Universitatea din Bucureşti
Facultatea de Psihologie şi Ştiinţele Educaţiei
Şcoala doctorală

Metodologia cercetării sociologice
(2009-2010)
Prof. Septimiu Chelcea

Tematica
Semestul I
1. Cunoaşterea ştiinţifică a vieţii social
2. Raportul teoretic-empiric în sociologie
3. Specificul metodei sociologice
4. Strategii şi tipuri de cercetare sociologică
5. Ipotezele în cercetarea sociologică empirică
6. Analiza conceptelor sociologice
7. Măsurarea şi scalarea în cercetarea sociologică
8. Ancheta şi sondajul de opinie publică
9. Chestionarul în cercetarea sociologicã
10. Experimentul în ştiinţele socioumane
11. Studiul documentelor sociale cifrice

Semestul II
12. Două stiluri de cercetare: calitativ versus cantitativ
13. Teoria întemeiată, studiile etnografice şi fenomenologice
14. Etnometodologia, cercetarea-acţiune şi cercetările feministe
15. Biografia socială
16. Observaţia de tip calitativ
17. Interviul comprehensiv
18. Focus grupul
19. Studiul cazului
20. Analiza calitativă a documentelor sociale
21. Inferenţa cauzală şi generalizabilitatea în cercetările calitative
22. Redactarea în cercetarea calitativă

Evaluarea
Semestrul I. Fiecare doctorandă/doctorand va redacta două recenzii (3-5 pag.) pentru o carte tipărită în limba română (din bibliografia selectivă a cursului) şi o carte tipărită într-o limbă de circulaţie internaţională (la alegere).
Semestrul II. Fiecare doctorandă/doctorand va elabora proiectul unei investigaţii sociologice (10-15 pag.) pe tema aleasă pentru teza de doctorat.
Recenziile şi proiectele de cercetare vor fi prezentate în ziua examenului.
Examenul scris (2 ore) va consta din două subiecte, dintre care unul la alegere din tematica anunţată. Nota finală rezultă ca medie evaluării recenziilor, proiectului şi lucrării scrise. La examen pot fi folosite fişele de lectură.

Bibliografie obligatorie

Chelcea, Septimiu. [2001] (2007). Metodologia cercetării sociologice. Metode cantitative şi calitative (ediţia a III-a). Bucureşti: Editura Economică.
Chelcea, Septimiu. [2000](2007). Cum să redactăm o lucrare de licenţă, o teză de doctorat, un articol ştiinţific în domeniul ştiinţelor socioumane (ediţia a IV-a). Bucureşti: Editura Comunicare.ro.
Moscovici, Serge şi Buschini, Fabrice (eds.). [2003](2007). Metodologia ştiinţelor socioumane. Iaşi: Editura Polirom.

Bibliografie selectivă

Agabrian, Mircea. (2004). Cercetarea calitativă a socialului. Design şi performare. Iaşi: Editura Institutul European.
Atkinson, Robert. [2000](2007). Povestea vieţii. Interviul. Iaşi: Polirom.
Agabrian, Mircea. (2006). Analiza de conţinut. Iaşi: Editura Polirom.
Babbie, Earl R. [1975](1992). The Practice of Social Research (ediţia a VI-a). Belmont: Wadsworth Company.
Bardin, Laurence. [1977] (1983). L’analyse de contenu (ediţia a II-a). Paris: PUF.
Bauman, Zygmund şi May, Tim. [1990](2008). Gândirea sociologică. Bucureşti: Humanitas.
Berg, Bruce L. [1989](1998). Qualitative Research Methods for the Social Sciences (ediţia a III-a). Boston: Allyn and Bacon.
Berger, Horst şi Jetzschmann, Horst. (1973). Der soziologische Forschungsprozess. Berlin: Dietz Verlag.
Bulai, Alfred. (2000). Focus-grupul în investigaţia socială. Bucureşti: Editura Paideia.
Chelcea, Septimiu. [2000](2007). Cum să redactăm o lucrare de licenţă, o teză de doctorat, un articol ştiinţific în domeniul ştiinţelor socioumane (ediţia a IV-a). Bucureşti: Editura Comunicare.ro.
Coles, Robert. (1997). Doing Documentary Work. Oxford: Oxford University Press.
Denzin, Norman K. şi Lincoln, Yvonna S. (eds). (1994). Handbook of Qualitative Research. SAGE Publications.
Durkheim, Émile. [1895](1974). Regulile metodei sociologice. Bucureşti: Editura Ştiinţifică.
Eco, Umberto. [1997](2000). Cum se face o lucrare de licenţă. Constanţa: Editura Ponitica.
Festinger, Leon şi Katz, Daniel (eds.). Les Méthodes de recherche dans les sciences sociales. Paris: PUF.
Ferréol, Gilles şi Schlacther, Didier. (1995). Dictionnaire des techniques quantitatives appliquées aux sciences économiques et sociales. Paris: Armand Colin.
Goffman, Erving. [1959](2003). Viaţa cotidiană ca spectacol. Bucureşti: Editura Comunicare.ro.
Goffman, Erving. [1959](2004). Aziluri. Eseuri despre situaţia socială a pacienţilor psihici şi a altor categorii de persoane instituţionalizate. Iaşi: Editura Polirom.
Grawitz, Madeleine. (1972). Méthodes des sciences sociales. Paris: Dalloz.
Guţu, Vladimir. (1991). Studiu de sociologie. Manual pentru instituţiile de învăţământ superior. Chişinău: Cartea Moldovenească.
Hammersley, Martin (ed.). (1993). Social Research. Philosophy, Politics and Practice. Londra: SAGE Publications Ltd.
Iluţ, Petru. (1997). Abordarea calitativă a socioumanului. Iaşi: Editura Polirom.
Johnson, Allan G. [1995](2007). Dicţionarul Blackwell de sociologie. Bucureşti: Editura Humanitas.
Kaufmann, Jean-Claude. [1995](1998). Trupuri de femei-priviri de bărbaţi. Bucureşti: Editura Nmira.
Kaufmann, Jean-Claude. [1996](1998). Interviul comprehensiv. În F. de Singly, A. Blanchet, A. Gotman şi J.-Cl. Kaufmann. Ancheta şi metodele ei (pp. 201-295). Iaşi: Editura Polirom.
King, Gary, Keohane, Robert şi Verba, Sideney.[1994](2000). Fundamentele cercetării sociologice. Iaşi: Editura Polirom.
König, René (ed.). [1956](1962). Beobachtung und Experiment in der Sozialforschung. Köln: Westdeutscher Verlag.
Krueger, Richard A. şi Casey, Mary A. [2000](2005). Metoda focus grup. Ghid practic pentru cercetarea aplicată. Iaşi: Editura Polirom.
Laplatine, François. [1996](2000). Descrierea etnografică. Iaşi: Editura Polirom.
Lamnek, Sigfried. (2005). Qualitative Sozialforschung. Basel: Belty Verlag.
Marshall, Catherine şi Rossman, Gretchen. (1989). Designing Qualitative Reseaerch. Newbury Park: SAGE Publications, Inc.
Mărginean, Ioan. (2000). Proiectarea cercetării sociologice. Iaşi: Editura Polirom.
Merton, Robert K. [1949](2003). Influenţa cercetării empirice asupra teoriei sociologice. Sociologie Românească, 3, 3-13.
Mucchielli, Alex (coord.). [1996](2002). Dicţionar al metodelor calitative în ştiinţele umane şi sociale. Iaşi: Editura Polirom.
Neuman, Lawrence W. [1991](1997). Social Research Methods. Qualitative an Quantitative Approaches. Boston: Allyn and Bacon.
Patton, Quinn Michael. (1980). Qualitative Evaluation Methods. Beverly Hills: SAGE Publications, Inc.
Peretz, Henri. [1998](2002). Metodele în sociologie. Observaţia. Iaşi: Editura Institutul European.
Pinçon, Michel şi Pinçon, Monique-Charlot. [1997](2003). Călătorie în marea burghezie. Iaşi: Editura Institutul European.
Rotariu, Traian şi Iluţ, Petru. [1997] (2007). Ancheta sociologică şi sondajul de opinie. Teorie şi practică (ediţia a II-a). Iaşi: Editura Polirom.
Russell, Bernard H. (1995). Research Methods in Anthropology. Qualitative and Quantitative Approach. Walnut Creek, CA: Altamira Press.
Silverman, David. [1995](2004). Interpretarea datelor calitative. Metode de analiză a comunicării, textului şi interacţiunii. Iaşi. Editura Polirom.
Singly, Francois de., Blanchet, Alain, Gotman şi Kaufmann, Jean-Claude. [1992, 1996](1998). Ancheta şi metodele ei: chestionarul, interviul de producere a datelor, interviul comprehensiv. Iaşi: Editura Polirom.
Stahl, Henri H. (1975). Teoria şi practica investigaţiilor sociale (2 vol.). Bucureşti: Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică.
Strauss, Anselm şi Corbin, Juliet. (1998). Basics of Qualitative Research. Londra: SAGE Publications, Inc.
Vlăsceanu, Lazăr. (1986). Metodologia cercetării sociale. Metode şi tehnici. Bucureşti: Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică.
Weber, Max. [1904](1993). Teorie şi metodă în ştiinţele culturii. Iaşi: Editura Polirom (Trad. rom. N. Râmbu şi J. Klush).
Weiss, Robert S. (1994). Learning from Strangers. The Art and Method of Qualitative Interview Stusies. New York: The Free Pres.
Yin, Robert K. [1984](2005). Studiul de caz. Designul, colectarea şi analiza datelor. Iaşi: Editura Polirom.
Zamfir, Cătălin şi Vlăsceanu, Lazăr (coord.). (1993). Dicţionar de sociologie. Bucure

In atentia doctorandelor si doctoranzilor de la modului „Comunicare, opinie publica, psihosociologie” (anul I)
Planul lectiei si bibliografia orentativa (pentru intalnirea de joi, 22.10.09, ora 17)

DISCRIMINAREA VÂRSTNICILOR PE PIAŢA MUNCII

Prof. Septimiu Chelcea

1. Convenţii internaţionale şi legislaţia românească antidiscriminare

2. Perspectiva psihosociologică asupra discriminării sociale

3. Tipuri, forme şi manifestări ale discriminării sociale
3.1. Discriminarea negativă versus discriminarea pozitivă
3.2. Discriminarea deschisă şi individuală versus discriminarea nedeclarată şi instituţională
3.3. Discriminarea subiectivă versus discriminarea obiectivă
4. Discriminarea bazată pe vârstă
4.1. Discriminarea de către şefi a subordonaţilor de aceeaşi vârstă cu ei

5. Discriminarea pe piaţa muncii a persoanelor în vârstă
5.1. Ce se înţelege prin discriminarea vârstnicilor pe piaţa muncii?

6. Cercetări sociologice concrete privind discriminarea vârstinicilor pe piaţa muncii
6.1. Ancheta longitudială asupra vârstnicilor

7. Spre o cultură a muncii nediscriminatorie

Bibliografie orientativă

Chelcea, Septimiu (2008) Discriminarea vârstnicilor pe piaţa muncii. Caiete de sociologie, 1, 7-27.
Fontaine, Roger [2007](2008) Psihologia îmbătrânirii. Iaşi: Editura Polirom
Grünberg, Laura, Borza, Ioana, Zamfir, Ana Maria, Mocanu, Cristina şi Pîrciog, Speranţa (2007) Discriminarea multiplă în România. Raport de cercetare (multiplicat).
Hotărârea nr. 1258 privind Planul naţional de acţiune pentru combaterea discriminării.
Ivan, Loredana (2008). Stereotipuri, prejudecăţi, discriminare socială. În S. Chelcea (coord.). Psihosociologie. Teorii, cercetări, aplicaţii (pp. 337-354). Iaşi: Editura Polirom.
Johnson, Allan G. [2000](2007) Dicţionarul Blackwell de sociologie. Bucureşti: Editura Humanitas.
Marinescu, Gheorghe (1924). Problema bătrâneţei şi a morţii naturale. Bucureşti: Editura Academiei Române.

Discriminarea: tratarea inegală a indivizilor egali.

(Boudon şi Besnard, 1993/1996, 90)

 

 

 

 

 

 

DISCRIMINAREA VÂRSTNICILOR PE PIAŢA MUNCII 

 

Septimiu Chelcea

  

Cuvântul „discriminare” a intrat în vocabularul de zi cu zi. Este folosit uneori cu înţeles nespecificat sau incorect definit. Nici printre specialişti (sociologi, psihosociologi, psihologi, jurişti, economişti, asistenţi sociali etc.) nu există un consens privind conţinutul acestui termen. Iată de ce am considerat necesară analiza conceptuală a discriminării sociale, în general, şi a multidiscriminării, în special.

Discriminarea socială: convenţii internaţionale, legislaţia românească antidiscriminare

 

Preocuparea pentru precizarea înţelesului cuvântului de „discriminare socială” este specifică nu numai oamenilor de ştiinţă, ci şi organizaţiilor internaţionale. Astfel, Organzaţia Naţiunilor Unite include în discriminare „orice conduită bazată pe distincţia fondată pe categorii naturale sau sociale şi care nu este legată de capacităţile şi meritele individuale sau de comportamentul concret al unei persoane” (apud Allport, 1954/1958, 51). Analizând memorandumul ONU din 1949, Gordon W. Allport alcătuieşte o listă oficială a discriminărilor practicate la jumătatea secolului trecut în diferite zone ale lumii:

a) inegalitate în faţa legii (negarea generală a drepturilor unor anumite grupuri;

b) inegalitate a securităţii persoanei (arestarea, discreditarea persoanelor datorită apartenenţei la grup);

c) inegalitate a mişcării şi rezidenţei (ghetouri, interzicerea călătoriilor, zone prohibite, îngrădirea circulaţiei în timpul nopţii);

d) inegalitate în protejarea libertăţii de gândire, în conştiinţă, religie;

e) inegalitate în dreptul la libera comunicare;

f) inegalitate în dreptul la asociere;

g) inegalitate în tratamentul celor care s-au născut în afara căsătoriei;

h) inegalitate în a se căsători şi a întemeia o familie;

i) inegalitate în ceea ce priveşte alegerea liberă a angajării în muncă;

j) inegalitate în reglementarea şi tratamentul proprietăţii;

k) inegalitate în protecţia dreptului de autor;

l) inegalitate a oportunităţii pentru educaţie sau pentru dezvoltarea abilităţilor sau talentului;

m) inegalitate a oportunităţii de a beneficia de cultură;

n) inegalitate în acordarea de servicii (protejarea sănătăţii, facilităţi de recreere, locuire);

o) inegalitate în dreptul la naţionalitate;

p) inegalitate în dreptul de a participa la guvernare;

r) inegalitate în accesul la funcţii publice;

s) munca forţată, sclavia, taxe speciale, îmbrăcarea forţată a hainelor cu însemne distinctive, defăimarea publică a grupurilor).

Aşa cum remarcă Gordon W. Allport  (1954/1958, 52), această listă poate fi mult extinsă dacă luăm în considerare limitarea oportunităţilor de angajare, promovare şi de obţinere a creditelor financiare.

      Nu este greu să observăm că unele inegalităţi precizate în memorandumul ONU din 1949 au dispărut, altele sunt pe cale de dispariţie şi, în fine, altele, din păcate, rămân de actualitate. Împotriva acestora asistenţa socială, societatea în ansamblul ei au de luptat.

      Mai aproape de zilele noastre, Organizaţia Naţiunilor Unite a promulgat două convenţii care orientează politica socială şi bunele practici în domeniu: International Convention on the Elimination of All Forms of Racial Discrimination (ICEDR, 1965) şi Convention on the Elimination of All Forms of Discrimination against Women (CEDAW, 1979). În ceea ce priveşte discriminarea rasială, în articolul 1 al ICEDR se precizează că este discriminare rasială:

orice deosebire, excludere, restricţie sau preferinţă bazate pe rasă, culoare, descendenţă sau origine etnică ori naţională, care au ca finalitate anularea sau diminuarea drepturilor şi libertăţilor omului în viaţa politică, economică, socială, culturală sau în orice alt domeniu al vieţii publice.

Discriminarea împotriva femeilor este definită în CEDAW astfel:

Orice tratament – în ceea ce priveşte deosebirea, excluderea sau restricţia – pe baza sexului ce are ca efect sau finalitate diminuarea sau anularea recunoaşterii, bucuriei sau exercitării de către femei, indiferent de statusul marital, pe baza egalităţii cu bărbaţii, a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului în toate sferele vieţii.

În baza acestor convenţii internaţionale, statele semnatare au consfinţit prin lege măsuri de combatere a oricăror forme de discriminare.

 Astfel, în ţara noastră, în anul 2002, a fost aprobată Legea 46, care prevede sancţionarea practicilor de discriminare socială. De asemenea, în 2004 a fost aprobat prin Ordonanţă de Guvern Planul naţional de acţiune pentru combaterea discriminării. În 2006 a fost adoptată Strategia naţională pentru implementarea anului european al egalităţii de şanse pentru toţi – anul 2007. Această strategie are în vedere doar discriminarea pe bază de gen, orientare sexuală, în funcţie de vârstă, de apartenenţă etnică şi religioasă. Aşa cum observă Laura Grünberg et al. (2007, 8), respectiva strategie este realizată într-o „perspectivă uni-axială în ceea ce priveşte posibilele criterii ale discriminării” Ea exclude alte caracteristici menţionate în Legea 324/2006, care completează Ordonanţa Guvernamentală nr. 137/2000 şi care precizează la Art.2 (1):

Potrivit prezentei ordonanţe, prin discriminare se înţelege orice deosebire, excludere, restricţie sau preferinţă, pe bază de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă şi orice alt criteriu care are ca scop sau efect retragerea, înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării, în condiţii de egalitate, a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale recunoscute de lege, în domeniul public, economic şi culural sau în orice alt domeniu al vieţii publice.

Discriminarea socială din perspectivă psihosociologică

 

Termenul „discriminare”, provenit de la verbul „a discrimina” (l. latină: discriminare, a separa, a face deosebire, a distinge), a intrat în vocabularul limbii române din limba franceză (l. franceză, discriminer). El este folosit atât în limbajul cotidian, cât şi în discursul ştiinţific.

În psihologie, s-a păstrat înţelesul originar al termenului (vezi, de exemplu, discriminarea perceptivă, discriminarea stimulilor etc.). Gordon W. Allport (1897 – 1967) a analizat discriminarea ca expresie negativă a prejudecăţilor (vezi The Nature of Prejudice, 1954/1958, 50-56). Clasicul psihosociologiei americane şi mondiale – l-am numit pe Gordon W. Allport – consideră că discriminarea apare nu când tratăm în mod diferenţiat persoanele pe baza calităţilor lor individuale, ci când tratamentul diferenţiat se fondează pe o categorizare socială.

În sociologie, discriminarea socială a fost abordată iniţial în legătură cu relaţiile interetnice şi interrasiale. William G. Summer (1840–1910) şi Franklin H. Giddings (1855–1931), printre primii sociologi care au analizat discriminarea socială, priveau acest fenomen ca pe o expresie a etnocentrismului, ce conduce la „dispreţuirea celui care este altfel” (apud Marshall, 1994/2003, 179).

În sociologia contemporană, conceptul de „discriminare socială” se aplică nu numai studiului relaţiilor interetnice (discriminare etnică) şi interrasiale (discriminare rasială), ci şi în legătură cu relaţiile dintre sexe (sexism), dintre clasele de vârstă (discriminare legată de vârstă: discriminarea tinerilor, a vârstnicilor, favorizarea adulţilor) sau cu referire la tratamentul persoanelor cu orientare sexuală diferită de cea a majorităţii (homosexualii), al celor care trăiesc în sărăcie sau al celor cu dizabilităţi, ca şi al celor care au credinţe religioase altele decât cele recunoscute de stat sau convingeri politice opuse partidelor de guvernământ. În International Encyclopedia of Social Policy (2006, 321), Joseph Kwok remarcă faptul că în societăţile contemporane discriminarea se manifestă pe scară largă, „incluzând vârsta, dizabilităţile, statusul familiei, rasa, religia, apartenenţa la gen, orientarea sexuală, noile valuri de imigranţi şi statusul ocupaţional”. Joseph Kwok consideră că, deşi despre discriminarea religioasă, rasială şi sexuală s-a atras atenţia în literatura beletristică şi ştiinţifică de mult timp, discriminarea din aceste trei arii este departe de a fi eliminată (ibidem). 

În cele ce urmează voi folosi termenul de „discriminare” în sens sociologic, fără a pierde din vedere însă legătura dintre sensul originar (psihologic). În viaţa de zi cu zi îi deosebim pe vârstnici de adulţi, pe evrei sau pe rromi/ţigani de români pe baza percepţiei persoanelor. Dacă nu avem dezvoltată capacitatea de a distinge persoanele, s-ar putea să discriminăm pozitiv persoane din categorii sociale care nu au fost nicicând descurajate, defavorizate sau oprimate social sau să nu sesizăm că ne aflăm în faţa unei discriminări negative autentice.

Allan G. Johnson (2000/2007, 262) înţelege prin termenul de „discriminare” „tratamentul inegal acordat unor oameni care se întâmplă să aparţină unui anumit grup sau unei anumite categorii sociale. […] Când inegalitatea de tratament ia forma abuzului, exploatării şi nedreptăţii sistematice, ea devine opresiune socială”.

Definitoriu pentru „discriminare” este tratamentul inegal al unor grupuri sau categorii sociale. Trebuie precizat că Allan G. Johnson (2000/2007, 57) reuneşte sub eticheta „categorie socială” mulţimea persoanelor care au acelaşi status social, dar care nu formează o colectivitate, deşi respectivele persoane au anumite caracteristici comune (apartenenţa la gen, la aceeaşi clasă de vârstă etc.). După sociologul american anterior citat, categoriile sociale devin colectivităţi numai în condiţiile în care membrii acestora dezvoltă un sentiment de identitate împărtăşită şi îşi intensifică interacţiunile. În astfel de condiţii pot apărea mişcări sociale ale minorităţilor oprimate.

De asemenea, se cuvine să subliniem că tratamentul inegal poate să conducă la „defavorizarea”, dar şi la „favorizarea” unei categorii sociale. În acest din urmă caz, vorbim de „discriminare pozitivă” sau de „acţiune afirmativă”.

La nivelul simţului comun, discriminarea semnifică un tratament incorect, defavorizant. Acest sens peiorativ al „discriminării sociale” se păstrează şi în dicţionarele sau enciclopediile de specialitate. În Enciclopedie de psihosociologie, de exemplu, Alin Gavreliuc (2003,116) defineşte „discriminarea socială” ca fiind un „comportament negativ” care „are ca ţintă obiectul unei prejudecăţi – de regulă, membrul unui outgroup – pe baza unui stereotip social, precum cel impus de statusul etnic, rasial, economic sau confesional al celuilalt”. După Gordon W. Allport (1954, 14-15), acţiunile îndreptate împotriva outgroup-urilor datorită prejudecăţilor acoperă o scală cu cinci stadii, de la cele mai puţin negative la cele extrem de negative:

1) exprimarea verbală în cadrul ingroup-urilor a antipatiei faţă de membrii outgroup-urilor;

2) evitarea relaţiilor cu membrii outgroup-urilor;

3) discriminarea, diferite acţiuni împotriva membrilor grupurilor antipatizate (excluderea lor de la anumite tipuri de funcţii şi oportunităţi, interzicerea anumitor drepturi politice şi privilegii, segregarea – formă instituţionalizată a discriminării);

4) atacul fizic (actele de violenţă şi semiviolenţă);

5) exterminarea (linşajul, pogromurile, masacrele, genocidul).

„Această scală cu cinci trepte nu este construită matematic, dar ea serveşte pentru a atrage atenţia asupra şirului enorm de activităţi ce pot rezulta din credinţele şi atitudinile prejudiciatoare” – precizează Gordon W. Allport (1954, 15).  

Tipuri, forme şi manifestări ale discriminării sociale

Asemenea multor concepte din ştiinţele socioumane, „discriminarea socială” este un „concept umbrelă”, acoperă tipuri, forme şi manifestări multiple, uneori fiind dificil de sesizat legătura dintre ele.

 

Tipuri de discriminare socială

 

 

În literatura de specialitate, se vorbeşte despre o discriminare negativă şi una pozitivă, despre dicriminarea individuală contrapusă discriminării instituţionale sau simbolice, depre discriminarea obiectivă şi discriminarea subiectivă. În continuare, voi analiza aceste tipuri de discriminare socială.


Discriminarea negativă versus discriminarea pozitivă

 

 

Cel mai adesea, cuvântului „discriminare socială” i se asociază un sens negativ: numai pentru că aparţin anumitor categorii sociale, indivizii egali sunt trataţi inegal. Dar discriminarea socială nu este totdeauna negativă. Există şi discriminare pozitivă.

 În sociologia americană, termenul de „discriminare pozitivă” are ca sinonimi termenii de „acţiune afirmativă” (affirmative action) şi „discriminare inversă”. În sociologia din România este utilizat cu precădere termenul de „disciminare pozitivă”, înţelegându-se prin acesta „politici şi practici care favorizează grupurile (în primul rând, grupurile etnice şi femeile) dezavantajate de-a lungul istoriei (de obicei, în domeniile ocupării şi educaţiei)” (Marshall, 1994/2003, 180). Expresia aceasta – spune Lionel Dagot (2006/2007, 111) – „desemnează ansamblul măsurilor ce vizează sporirea avantajelor pe care membrii unui grup minoritar, care au fost victima unei dscriminări, le au de pe urma unei anumite politici sociale, instituind sau nu un tratament preferenţial”.

În ţările occidentale dezvoltate, deşi discriminarea pozitivă a influenţat într-o oarecare măsură piaţa muncii, în sensul accesului mai larg al minorităţilor oprimate la joburi rezervate anterior categoriilor dominante, în prezent acest tip de discriminare este pus în discuţie. În prezent, în SUA, unde discriminarea pozitivă este o politică efectivă încă din anii ’60 ai secolului trecut, în unele state s-a cerut interzicerea prin lege a acţiunilor afirmative (Johnson, 2000/2007, 262). Chiar personalităţi de prim rang din administraţia de la Washington, precum Colin Powell, fost secretar de stat în perioada 2001 – 2005, prima persoană de culoare din SUA care a ocupat această înaltă funcţie, se pronunţă împotriva utilizării termenului de affirmative action şi a practicilor de discriminare pozitivă, considerând că egalitatea de şanse constituie nota distinctivă a societăţilor democratice (cf. TVR Cultural, 7.11.2007).

În Franţa, discriminarea pozitivă „este o temă permanentă de dezbatere în special în domeniul şcolar şi profesional” (Dagot, 2006/2007, 111).

Susţinătorii politicilor de discriminare pozitivă apreciază că prin acţiunea de favorizare a categoriilor sociale oprimate se asigură „egalitatea de şanse” cu categoriile privilegiate în decursul istoriei (Marshall, 1994/2003, 180).

Ar merita să reflectăm cu responsabilitate asupra acestei probleme. Până unde se poate accepta discriminarea pozitivă a categoriilor sociale oprimate de-a lungul istoriei (de exemplu, femeile, minoritatea rromilor/ţiganilor) sau a celor care s-au opus comunismului etc.? Ce efecte sociale „perverse” – în sensul de repercusiuni neintenţionate ale acţiunilor umane intenţionate (cf. Boudon, 1977/1998, 33-82) – au acţiunile afirmative? Prin discriminarea pozitivă se realizează într-adevăr „dreptatea socială”?

 

Consecinţele discriminării pozitive

 

Politica şi practicile de discriminare au făcut obiectul reflecţiei sociologice (Calves, 1999; Sabbagh, 2004, citaţi de Dagot, 2006/2007, 111). S-a pus întrebarea dacă nu cumva efectele perverse ale discriminării pozitive sunt mai rele decât problemele care se intenţionează a fi rezolvate.

       În 1992, M.E. Heilman, C.J. Block şi J.A. Lucas au realizat următorul experiment: au redactat trei dosare (fictive) de angajare ca electrician într-un spital public pentru trei persoane cu aceeaşi calificare şi aceeaşi vârstă (26 de ani). Respectivele persoane se diferenţiau după sex şi după modul de angajare. Aceste trei dosare au fost prezentate unui număr de 66 de subiecţi de experiment care aveau sarcina de a evalua competenţa profesională, calităţile umane şi sociale, precum şi potenţialul de evoluţie profesională. Rezultatele obţinute sunt prezentate în tabelul 1.

Tabelul 1. Evaluarea celor trei dosare (după Dagot, 2006/2007, 112)

  Competenţă profesională Calităţi umane şi sociale Potenţial de evoluţie profesională
Femeie (angajată pe baza discriminării pozitive) 4,48 6,59 4,98
Femeie (angajată fără discriminare pozitivă) 6,23 6,95 5,55
Bărbat 7,45 6,95 7,05

A rezultat că pentru acest job tipic masculin femeile au fost discriminate în ceea ce priveşte potenţialul de evoluţie profesională. Cele mai discriminate au fost femeile angajate pe baza discriminării pozitive: ele au primit cel mai mic punctaj, fiind defavorizate chiar în legătură cu caracteristicile lor umane şi sociale.

Şi alte cercetări ale aceloraşi autori – citaţi de Lionel Dagot (2006/2007, 113) – relevă o „legătură negativă între faptul de a fi fost angajat datorită affirmative action, pe de o parte, şi competenţele, potenţialul evolutiv şi şansele de progres care se atribuie, pe de altă parte”. De reţinut şi faptul că nici după un număr de ani de muncă alături de persoanele discriminate pozitiv evaluările negative nu se estompează.

Discriminarea deschisă şi individuală versus discriminarea

nedeclarată şi instituţională

 

 

Tratarea inegală a membrilor anumitor categorii sociale poate fi practicată nu numai explicit de către indivizi, dar şi nedeclarat de către instituţii, în pofida faptului că în ţările democratice legislaţia interzice acest lucru. Distincţia a fost introdusă de către Stokely Carmichael şi Charles Hamilton (1967) în analiza rasismului manifestat în SUA în deceniul al şaptelea al secolului trecut (cf. Wieviorka, 1991/1994, 96).

Peste tot în lume, în organizaţiile guvernamentale, în companii şi firme, în şcoli sau spitale se manifestă, într-o măsură sau alta, discriminarea socială. Este posibil ca instituţiile să nu fi introdus reguli sau practici cu scopul expres al discriminării, dar aplicarea acestora să conducă la discriminare socială (de exemplu, obligativitatea funcţionarilor din instituţiile de stat să cunoască limba minorităţilor etnice majoritare dintr-un judeţ sau altul).

Defavorizarea unor persoane care au capacităţi intelectuale şi comportamente similare pe baza apartenenţei la o naţiune, etnie, rasă, confesiune etc. nu mai îmbracă în ţările cu regimuri democratice formele brutale de altădată (interzicerea exercitării unor drepturi cetăţeneşti, precum dreptul de a alege şi de a fi ales în organismele de decizie la nivel naţional sau local). Vechile practici rasiste sau sexiste au fost înlocuite cu modalităţi de discriminare mai subtile: „discriminarea simbolică” tinde să se substituie „discriminării manifeste” (cf. Swin, 1995). Modul de adresare constituie un exemplu elocvent de discriminare simbolică: „Când genul este necunoscut sau neimportant, este folosită forma masculină” (Goodman, 1992/1998, 231).

Suntem de acord că pe termen mediu şi lung discriminarea simbolică poate avea efecte sociale nefaste, dar pare exagerat să afirmăm că această formă de discriminare „este mai dăunătoare chiar decât cea clasică” (Gavreliuc, 2003, 117).

 

Discriminarea subiectivă versus discriminarea obiectivă

 

În literatura de specialitate se face distincţie între „discriminarea obiectivă” şi „discriminarea subiectivă” (Hopkins, 1980, 131). Discriminarea obiectivă este cea identificată de un „observator nonparticipant” pe baza unor criterii obiective prestabilite; discriminarea subiectivă este percepţia persoanelor despre situaţia lor faţă de situaţia celorlalţi. Anne H. Hopkins consideră că ambele tipuri de descriminare vizează acelaşi fenomen, dar din perspective diferite (ibidem).

Discriminarea bazată pe vârstă

 

Discriminarea bazată pe vârstă, alături de discriminarea rasială, religioasă, naţională, economică etc., reprezintă o formă de opresiune socială, care – după opinia mea – se extinde în societăţile contemporane, dată fiind tendinţa accentuată de îmbătrânire a populaţiei.

Robert N. Butler susţine că a inventat, în 1968, termenul de „ageism” pentru a designa stereotipurile sociale referitoare la persoanele vârstnice şi discriminarea lor socială (cf.  Yui-Huen Kwan, 2006, 13). Fapt este că Robert N. Butler a publicat în 1975 lucrarea Why Survive? Being Old in America, prin care s-a atras atenţia asupra discriminării persoanelor în vîrstă.  

Termenul englezesc „ageism” se referă la formele de discriminare bazate pe vârstă. Potenţial, persoanele din orice grupă de vârstă pot fi discriminate, dar termenul de „ageism” este cel mai frecvent asociat cu discriminarea persoanelor vârstnice.

Alex Yui-Huen Kwan (2006, 13) apreciază că ageism-ul are două dimensiuni intercorelate: a) ideologia bazată pe vârstă (ageist ideology), în care sunt incluse stereotipurile negative, credinţele şi atitudinile; b) discriminarea bazată pe vârstă (age discrimination), care constă din comportamentele individuale sau instituţionalizate de excludere datorită vârstei a anumitor persoane sau din plasarea acestora în situaţii dezavantajoase comparativ cu alte persoane.

Discriminarea de către şefi a subordonaţilor

de aceeaşi vârstă cu ei

În 1991, G.R. Ferris, T.A. Judge, J.G. Chachere şi R.C. Liden au testat printr-un „experiment mental” relaţia dintre vârsta şefelor de echipă şi vârsta  membrilor echipelor pe care le conduc. Unor infirmiere-şef li s-a cerut să-şi evalueze subordonatele. Infirmierele-şef au fost împărţite în două grupe: cele cu vârsta de până la 40 de ani (G 1) şi cele cu vârsta de peste 40 de ani (G 2). Echipele au fost de asemenea formate după criteriul vârstei: echipe în care vârsta infirmierelor era de până la 40 (G 3) şi echipe în care vârsta infirmierelor era de peste 40 de ani. S-a constatat că infirmierele-şef îşi evaluau mai bine echipele dacă membrele acestora aveau o vârstă diferită de a lor. Aceasta înseamnă că „suntem mai puţin apreciaţi de şef dacă acesta este de-o vârstă cu noi” (Dagot, 2006/2007, 47).

Explicaţia propusă de Lionel Dagot (2006/2007, 48) face trimitere la „efectul similarităţii”, pus în evidenţă de J.R. French şi B. Raven (1968), potrivit căruia oamenii au tendinţa de a-i prefera pe cei asemănători lor, pe cei cu care se pot identifica. Însă, pentru a-şi menţine o imagine pozitivă faţă de subordonaţi, şefii de echipă, prin aprecierile lor, tind să arate că fac parte din altă generaţie, defavorizându-i pe cei de vârsta lor.

Rezultatele experimentului lui G.R. Ferris et al. sugerează o posibilă cauză a discriminării, defavorizării şi descurajării persoanelor în vârstă de peste 50 de ani de către şefii lor de aceeaşi vârstă. „Decanul este doar cu o jumătate de an mai mic decât mine” – îmi spunea un profesor universitar în pragul pensionării. „El îi încurajează pe tineri; lor le-a fixat salariul maxim. De mine a uitat”. Probabil că respectivul decan, asemenea altor şefi, a recurs la o „strategie de compensare”: el urmăreşte să-şi menţină o imagine de sine pozitivă – nu a îmbătrânit!

În logica rezultatelor experimentului lui G.R. Ferris et al., dar şi pe baza propriilor observaţii (nesistematice), putem să afirmăm că acelaşi fenomen de descurajare şi defavorizare apare când atât şefii, cât şi subalternii sunt tineri. A avea ca şef o persoană tânără nu reprezintă pentru subordonaţii tineri o garanţie a tratării lor nediscriminatorii.

 

Discriminarea pe piaţa muncii a persoanelor în vârstă

 

Până în prezent, discriminarea vârstinicilor şi inegalitatea în tratamentul lor la locul de muncă au atras mai puţin atenţia sociologilor, comparativ cu discriminarea bazată pe clasă socială, rasă sau apartenenţă la gen (Roscigno et al., 2007, 314). Pentru unele state, acest tip de discriminare reprezintă „ultima frontieră în lupta pentru egalitate la locul de muncă” (O’Dempsey et al., 2006, 3).

Pentru România, discriminarea persoanelor în vârstă, în general, şi discriminarea lor pe piaţa muncii, în special, reprezintă o problemă  de stringentă actualitate. Ea s-a oficializat imediat după evenimentele din decembrie 1989, când  puterea politică „emanată” a susţinut în mass-media şi, uneori, în actul de conducere că experienţa persoanelor în vârstă nu are valoare în condiţiile edificării unei societăţi noi. S-a şi fixat o limită de vârstă pentru cei chemaţi să înfăptuiască schimbarea social-politică: până la 35 de ani! Au fost promovaţi tinerii care nu apucaseră să fie membri ai partidului comunist, dar… se dovediseră utecişti de nădejde. Eşalonul doi al PCR, ajuns la putere nu numai în organismele de guvernare, ci şi la nivelul instituţiilor de stat şi apoi particulare, a practicat o politică de discriminare a vârstnicilor, inclusiv pe piaţa muncii, iar consecinţele nefericite se resimt şi în prezent.

Problema discriminării persoanelor în vârstă în România este de actualitate, dat fiind procesul de îmbătrânire a populaţiei, proces înregistrat în diferite ritmuri şi cu amplitudini variate în întreaga lume şi care are tendinţa să continue. Aşa cum se ştie, îmbătrânirea populaţiei rezultă din combinarea declinului fertilităţii şi creşterea speranţei de viaţă în diferitele zone ale lumii. Câteva date statistice sunt de natură să ne convingă.

În multe ţări, la jumătatea acestui secol, numărul persoanelor de peste 65 de ani se va dubla, iar al celor de peste 80 de ani va creşte de cinci ori (Chaimie, 2005, 79).

Faţă de anul 2000, mediana vârstei populaţiei lumii va creşte de la 26,6 ani la 32,9 ani  în 2050 şi la 45,6 ani în 2100 (Lutz et al., 2008, 716).

Când se ia în consideraţie speranţa de viaţă, mediana vârstei populaţiei lumii faţă de anul 2000 creşte de la 26,6 ani la 31,1 ani în 2050 şi la 32,9 ani în 2100 (Lutz et al., 2008, 716).

Previziunile indică faptul că persoanele de peste 60 de ani vor fi în 2010 în număr de un miliard (Fontaine, 2007/2008, 23).

În România, îmbătrânirea populaţiei se produce prin vârful piramidei vârstelor, generând ceea ce Vasile Gheţău a numit o „criză  demografică latentă” (Tabelul 2).

Tabelul 2. Populaţia României în 2005, 2025, 2050 (după Gheţău, 2007, 15)

Anul Numărulpopulaţiei(în mii) Speranţa de viaţă la naştere Popopulaţia de 60 de anişi peste (%) Populaţiade 65 de ani şi peste (%)
B F
2005 21 624 68,5 75,8 19,3 14,8
2025 20 233 73,0 79,0 24,2 18,9
2050 16 711 75,9 82,0 39,0 29,9

 În România, ca şi celelalte state membre ale Uniunii Europene, apare următorul paradox: societatea nu mai preţuieşte cunoştinţele acumulate de vârstnici, dar în viitorul nu prea îndepărtat categoria socială a vârstnicilor va influenţa tot mai puternic societatea, datorită ponderii crescute a acestei categorii sociale şi a prezenţei ridicate la vot a vârstnicilor, a persoanelor de 60 de ani şi peste.

 

Ce este discriminarea vârstnicilor pe piaţa muncii?

Pentru a răspunde la această întrebare legitimă, voi folosi perspectiva propusă de Declan O’Dempsey, Schona Jolly şi Andrew Harrop în Age Discrimination Handbook (2006, 4), care consideră că „discriminarea în muncă bazată pe vârstă poate fi deschisă şi deliberată sau poate fi subtilă şi neintenţionată. Ea poate afecta persoanele de o anumită vârstă, în funcţie de context”. Fie că ia forma deciziilor individuale ale angajaţilor, fie că îşi are originea în sistemul sau politica organizaţiilor, discriminarea în muncă bazată pe vârstă are urmări nefericite pentru cei discriminaţi, dar şi pentru societate.

Conform autorilor anterior citaţi, discriminarea în muncă bazată pe vârstă se manifestă în: 1) recrutarea şi selecţia; 2) promovarea; 3) trainingul şi educaţia; 4) plata şi beneficiile; 5) inutilitatea; 6) retragerea. Cele şase sfere în care se poate manifesta discriminarea în muncă pe baza vârstei au o vizibilitate mai mare sau mai mică şi au atras atenţia cercetătorilor mai mult sau mai puţin. În sfera recrutării şi selecţiei personalului, diferenţele legate de vârstă sunt cele mai evidente. În România se organizează curent târguri de joburi pentru studenţi şi absolvenţii universităţilor; nu am auzit însă despre un târg de joburi pentru persoanele în vârstă de peste 55 de ani sau pentru pensionari. Aceste persoane constituie o forţă de muncă cel puţin semnificativă, o forţă de muncă nevalorificată. Discriminarea vârstnicilor apare pregnant şi în selecţia personalului. Să ne gândim cum operează vârsta în selecţia persoanelor pentru munca în agricultură în străinătate (Spania, Grecia, Israel ş.a.).

Dintr-o anchetă desfăşurată în Marea Britanie în 2001 a rezultat că 25 la sută dintre persoanele cu vârsta cuprinsă între 50 şi 69 de ani au trăit, conform declaraţiei lor, experienţa discriminării legată de vârstă la locul muncă sau când au aplicat pentru un loc de muncă. Într-o altă anchetă britanică, surprinzător, doar 5 la sută dintre cele 60 000 de persoane intervievate au declarat că vârsta lor nu a influenţat aplicarea pentru obţinerea unui job  (O’Dempsey et al., 2006, 4-5).

Cercetări concrete privind discriminarea vârstinicilor pe piaţa muncii

 

Ancheta longitudială asupra vârstnicilor. Această cercetare sociologică (National Longitudinal Survey of Older MenNLSOM) a fost realizată pe un eşantion probabilist de 5020 de persoane cu vârsta cuprinsă între 45 şi 59 de ani; s-au colectat periodic date începând din 1966. În 1971, 1976 şi 1980, celor incluşi în anchetă li s-a pus întrebarea:

În ultimii cinci ani, la locul de muncă v-aţi simţit discriminat datorită vârstei pe care o aveţi? 

Cei care au răspuns pozitiv la această întrebare au fost solicitaţi să relateze trei justificări ale răspunsului pe care l-au dat. Astfel, s-a ajuns la următoarea categorizare:

Nu am fost angajat sau admis la interviul de angajare datorită vârstei.

Nu am fost promovat sau mi s-a repartizat un anumit job datorită vârstei.

Am fost retrogradat sau amendat datorită vârstei.

Am simţit că sunt discriminat de către companie.

Am simţit că, în general, există o discriminare în toate privinţele în societate.

Nespecificarea justificării răspunsului.

 

Pe baza răspunsurilor înregistrate la NLSOM, Richard W. Johnson şi David Neumark (1997) au încercat să afle dacă muncitorii care au declarat că s-au simţit discriminaţi sunt mai predispuşi să îşi părăsească angajatorii, comparativ cu muncitorii cu poziţii similare, dar care nu au trecut prin experienţa discriminării, conform propriilor evaluări. Deşi Richard W. Johnson şi David Neumark (1997, 783) au găsit validă această afirmaţie, ei consideră că relaţia trebuie acceptată cu precauţie când se afirmă că există o relaţie cauzală între discrimarea pe bază de vârstă şi schimbarea joburilor.

În studiul „Age discrimination, social closure and employment”, Vincent J. Roscigno, Sherry Mong,  Reginald Byron şi Griff Tester (2007, 314) comentează datele obţinute în Ageism Survey, care relevă că 84 la sută dintre americanii în vârstă de peste 60 de ani au raportat incidenţa discriminării legată de vârsta lor, incluzând glume insultătoare, lipsă de respect, comportamente de tutelare ş.a.  Totodată, autorii citaţi apreciază că managerii, la locul de muncă, tind să se raporteze la vârstnici pe baza stereotipurilor negative despre această categorie socială (mai puţin favorabili schimbărilor din procesul muncii, mai inflexibili, mai lenţi, neorganizaţi şi cu dificultăţi în perfecţionarea profesională). Aceste stereotipuri sunt un barometru al statusului social şi al inegalităţilor la locul de muncă şi explică în bună măsură părăsirea joburilor de către persoanele vârstnice – apreciază pe baza studiilor concrete cercetătorii americani anterior citaţi (Johnson şi Neumark, 1997; Snape şi Redman, 2003).

 

Spre o cultură a muncii nediscriminatorie

 

 

Cuvântul „cultură”, desemnând „o seamă de lucruri, simboluri, idei şi practici ce modelează viaţa înăuntrul unui sistem social, cum este o societate” (Johnson, 2000/2007, 14), ne face să înţelegem că nu putem evalua comportamentul persoanelor făcând abstracţie de sistemul social în care trăiesc. Luând în considerare cultura,

în loc de a vedea, de exemplu, drept cauză a cutăror probleme sociale doar nişte personalităţi individuale distructive, vom lua aminte şi la multiplele moduri în care o societate poate genera sau promova comportamente distructive. Într-un cuvânt, vom începe să obsrevăm că tot ce trăiesc sau fac indivizii se petrece întodeauna într-un context cultural şi poartă amprenta acestuia (Johnson, 2000/2007, 14).

Aşa cum în viaţa de zi cu zi oamenii interacţionează pe baza unor norme sociale care se învaţă din copilărie până la vârsta adultă, chiar până la senectute, tot astfel la locul de muncă, în grupurile formale şi informale angajaţii interacţionează respectând o serie de reguli nescrise privind modul de a se îmbrăca, de a se adresa unii altora, de a alege subiectele de discuţie etc. Cu un cuvânt, comportamentul angajaţilor este reglementat de ceea ce sociologii înţeleg prin termenul de „cultură a muncii”.

Pe baza examinării unei literaturi de specialitate extrem de bogate, Tristin K. Green (2005, 627) defineşte „cultura muncii” ca „un proces de interacţiune socială şi de management al impresiei, creaţia socială a unui set de practici care semnalizează apartenenţa la un grup”. Cultura muncii reprezintă „ritualurile conformării de zi cu zi” (McIlwee şi Robinson, 1992, apud Green, 2005, 627).

Autorul anterior citat consideră că una dintre sursele discriminării angajaţilor o constituie „cultura muncii” existentă în orice întreprindere, instituţie sau corporaţie: „Cultura muncii stabileşte expectaţiile, ca diversitate şi stil, privind limitele interacţiunilor şi conversaţiilor, moda vestimentară sau alte semnale ale înfăţişării, precum şi expresia cotidiană a competenţei” (Green, 2005, 632). Cultura muncii nu este nici neutră şi nici statică; este dependentă de cultura dominantă în societate şi, ca proces, se caracterizează prin dinamism.

Notă. Prezentul studiu a fost elaborat în cadrul proiectului DISCRIMINARE, DESCURAJARE ŞI DEFAVORIZARE PE PIAŢA MUNCII. IMPLICAŢII ASUPRA UTILIZĂRII ŞI DEZVOLTĂRII CAPITALULUI UMAN ÎN ROMÂNIA, coordonat de cercet. şt. dr. DOREL ABRAHAM (Proiectul are ca termen de finalizare anul 2009).

Bibliografie

Allport, Gordon W. [1954](1958). The Nature of Prejudice. New York: Doubleday & Company, Inc.

Bacchi, C.L. (1996). The Politics of Affirmative Action. Londra: Sage.

Bălaşa, Ana (2007). Sănătatea – componentă esenţială a calităţii vieţii vârstnicilor. Calitatea vieţii, 1-2, 55-74.

Boudon, Raymond [1977](1998). Efecte perverse şi schimbare socială. În R. Boudon. Efecte perverse şi schimbare socială. Bucureşti: Eurosong & Book.

Boudon, Raymond şi Besnard, Philippe (eds.) [1993](1996). Dicţionar de sociologie. Bucureşti: Editura Univers Enciclopedic.

Brynin, Malcolm (2006). Gender, technology and jobs. The British Journal of Sociology, 57, 3, 437-453.

Calves, G. (1999). Le politiques de discrimination positive. Problemes politiques et sociaux, 822.

Carmichael, Stokely şi Hamilton, Charles (1967). Black Power. New York: Vintage Books.

Chamie, Joseph (2005) Scenarios for the development of world population. În A. Golini (ed.). Trends and Problems of the World Population in the XXI Century (pp. 2-27). Roma: Departamento di Scienza Demografiche.

Dagot, Lionel [2006](2007). Experimente de psihologie organizaţională. Optimizarea relaţiilor la locul de muncă. Iaşi: Editura Polirom.

Ferris, G.R., Judge, T.A., Chachere, J.G. şi Liden, R.C. (1991). The age context of performance evaluation decisions. Psychology an Ageing, 6, 4, 616-622.

Finkelstein, Lisa M., Burke, Michael J. şi Raju, Nambury S. (1995). Age discrimination in simulated employment contexts: An integrative analysis. Journal of Applied Psychology, 80, 6, 652-663.

Fontaine, Roger [2007](2008). Psihologia îmbătrânirii. Iaşi: Editura Polirom.

French, J.R. şi Raven, B. (1968). The bases of social power. În D. Cartwright şi A. Zander (eds.). Group Dynamics (pp. 259-269). New York: Harper and Row.

Gavreliuc, Alin (2003). Discriminare socială. În S. Chelcea şi P. Iluţ (coord.). Enciclopedie de psihosociologie (pp. 116-117). Bucureşti: Editura Economică.

Gibson, Diane (1996). Broken down by age and gender: „The problem of old women redefined. Gender and Society, 10, 4, 433-448.

Gheţău, Vasile (2007) Copiii care ne lipsesc şi viitorul populaţiei României. Sociologie Românească, 5, 2, 7-84.

Goodman, Norman [1992](1998). Introducere în sociologie. Bucureşti: Editura Lider.

Green, Tristin K. (2005). Work culture and discrimination, California Law Review, 93, 623, 625-684.

Grünberg, Laura, Borza, Ioana, Zamfir, Ana Maria, Mocanu, Cristina şi Pîrciog, Speranţa (2007) Discriminarea multiplă în România. Raport de cercetare (multiplicat).

Haberfeld, Yitchak (1992). Employment discrimination: An organizational model. Academy of Management Journal, 35, 1, 161-180.

Heilman, M.E., Block, C.J. şi Lucas, J.A. (1992). Presumed incompetent? Stigmatization and affirmative action efforts. Journal of Applied Psychology, 77, 4, 536-544.

Hopkins, Anne H. (1980). Perception of employment discrimination in the public sector. Public Administration Review, 40, 2, 131-137.

Hotărârea nr. 1258 privind Planul naţional de acţiune pentru combaterea discriminării.

Ivan, Loredana (2008). Stereotipuri, prejudecăţi, discriminare socială. În S. Chelcea (coord.). Psihosociologie. Teorii, cercetări, aplicaţii (pp. 337-354). Iaşi: Editura Polirom.

Jitcov, Daniela (2007). Societatea blocată de vârstă (Referat multiplicat).

Johnson, Allan G. [2000](2007). Dicţionarul Blackwell de sociologie. Bucureşti: Editura Humanitas.

Johnson, Richard W. şi Neumark, David (1997). Age discrimination, job separations, and employment status of older workers: Evidence from self-reports. The Journal of Human Resources, 32, 4, 779-811.

Kwan, Alex Yui-Huen (2006). Ageism. În T. Fizpatrick et al. (eds.). International Encyclopedia of Social Policy (vol. 1, pp. 13-14). Londra: Routledge.

Kwok, Joseph (2006). Discrimination. În T. Fizpatrick et al. (eds.). International Encyclopedia of Social Policy (vol. 1, pp. 321-323). Londra: Routledge.

Leblanc, Greg (1995). Discrimination in the labour market. The Canadian Journal of Economics / Revue canadienne d’Economique, 28, 3, 702-717.

Lutz, Wolfgang et al. (2008). The coming acceleration of global population ageing. Nature, 451, 7179, 716.

Maples, Mary Finn et al. (2007). Is affirmative action still necessary? Journal of Employment Counseling, 44, 3, 98-114.

Marinescu, Gheorghe (1924). Problema bătrâneţei şi a morţii naturale. Bucureşti: Editura Academiei Române.

Marshall, Gordon (ed.) [1994](2003). Dicţionar de sociologie. Bucureşti: Editura Univers Enciclopedic.

Mihăilescu, Ioan (1993). Discriminare. În C. Zamfir şi L. Vlăsceanu (coord.). Dicţionar de sociologie

(p. 177). Bucureşti: Editura Babel.

Naidoo, Kammila (2006). Affirmative action. În T. Fitzpatrick et al. (eds.). International Encyclopedia of Social Policy (vol. 1, pp. 11-12). Londra: Routledge.

Neumark, David şi Stock, Wendy A. (1999). Age discrimination law and labor market efficiency. The Journal of Political Economy, 107, 5, 1081-1125.

O’Dempsey, Declan, Jolly, Schona şi Harrop, Andrew (2006).  Age Discrimination Handbook. Londra: Legal Action Group.

Palmore, E.B. (1999). Ageism: Negative and Positive. New York: Springer.

Pavalko, Eliza K., Mossakowski, Krysia N. şi Hamilton, Vanessa J. (2003). Does perceived discrimination affect health? Longitudinal relationships between work discrimination and women’s physical and emotional health. Journal of Health and Social Behavior, 43, 3, 18-33.

Perry, Elissa, L., Kulik, Carol T. şi Bourhis, Anne C. (1996). Moderating effects of personal and contextual factors in age discrimination. Journal of Applied Psychology, 81, 6, 628-664.

Puşcoci, Dana (2005). Discriminarea la locul de muncă, un fenomen considerat normal de către români. Ziarul de joburi, 5.09.05 (internet).

Raza, M.A. et al. (1999). The Ups and Downs of Affirmative Action Preferences. Westport, CT: Praeger.

Roscigno, Vincent J. et al. (2007). Age discrimination, social closure and employment. Social Forces, 88, 1, 313-334.

Sabbagh, D. (2004). L’Égalité par le droit: le paradoxes de la discrimination positive aux États-Units. Paris: Economica.

Skrentny, John D. (1994). Pragmatism, institutionalism and the construction of employment discrimination. Sociological Forum, 9, 3, 343-359.

Societatea de Analize Feministe şi Institutul Naţional de Cercetare Ştiinţifică în Domeniul Muncii şi Protecţiei Sociale (2007). Discrminarea multiplă în România. Versiune preliminară (manuscris).

Swin, J.K. (1995). Sexism and racism: Old fashioned and modern prejudices. Journal of Experimental Social Psychology, 68, 199-214.

United Nations (1965). International Convention on the Elimination on All Form of Racial Discrimination, Rezoluţia 2106 (XX) din 21 decembrie 1965.

United Nations (1979). Convention on the Elimination agaist Women. Rezoluţia 34/180 din 18 decembrie 1979.

Wieviorka, Michel [1991](1994). Spaţiul rasismului. Bucureşti: Editura Humanitas.

Wosińska, Wilhelmina [2004](2005). Psihologia vieţii sociale. Bucureşti: Editura Renaissrtes.

 

Sociologie Românească, 2007, 2, 149-164.

 Sociologia emoţiilor: teorii culturale

Septimiu Chelcea

Universitatea din Bucureşti

Majoritatea sentimentelor sunt de origine socială.

Vasile Pavelcu, 1936

Fără îndoială, există o logică a sentimentelor.

Maurice Halbwachs, 1947

Scopul acestui studiu de sinteză este de a semnala apariţia şi cristalizarea unui nou domeniu de studiu în câmpul ştiinţelor socioumane: sociologia emoţiilor. Sunt prezentate antinomiile în abordarea sociologică a emoţiilor şi principalele „teorii culturale” din domeniu. În final, sunt  relevate elementele comune ale  acestor teorii. Autorul sugerează posibilitatea abordării simpatiei prin prisma teoriei comportamentului prosocial şi remarcă actualitatea analizării „muncii emoţionale” în contextul social din România.

În ultimele trei decenii s-a cristalizat un nou domeniu de cercetare în ştiinţa despre traiul laolaltă al oamenilor – sociologia emoţiilor1. Theodore D. Kemper (1990, 3-4), profesor de sociologie la St. John’s University, cofondator al domeniului, consideră că anul 1975 reprezintă momentul de demarcaţie a sociologiei emoţiilor în cadrul sociologiei: atunci Arlie Russell Hochschild a publicat studiul The sociology of feeling and emotion; tot atunci profesorul Thomas J. Scheff a organizat la adunarea de la San Francisco a Asociaţiei Americane de Sociologie prima conferinţă pe tema emoţiilor; în acelaşi an, Randall Collins a demonstrat în lucrarea Conflict Sociology că emoţiile au un loc central în microdinamica stratificării sociale.

Au apărut apoi, într-un interval scurt, lucrările A Social Interactional Theory of Emotion (Kemper, 1978) şi Chatarsis in Healing. Ritual and Drama (Scheff, 1979). După două decenii s-au publicat volumele de sinteză Emotion, Social Theory, and Social Structure. A Macrosociological Approach (Barbalet, 1998) şi Emotions in Social Life. Critical Themes and Contemporary Issues (Bendelow, 1998). În prezent, numărul studiilor şi volumelor consacrate sociologiei emoţiilor, în general, şi al emoţiilor sociale, în special, este impresionant.

Lucrarea The Sociology of Emotions (2005) editată de Jonathan H. Turner, profesor de sociologie, şi Jan E. Stets, profesor de pshosociologie, ambii la University of California, prezintă un bilanţ al cercetărilor teoretice şi empirice în sociologia emoţiilor, grupate în jurul principalelor paradigme din sociologia contemporană (interacţionismul simbolic, dramaturgia, schimbul social etc.).

Urmare a interesului crescut pentru studierea sociologică a emoţiilor, în 1986 s-a constituit o secţie de „Sociologie a emoţiilor” în cadrul Asociaţiei Americane de Sociologie, iar în 1989, din iniţiativa profesoarei de sociologie Lynn Smith-Lovin de la Universitatea Cornell, revista Social Psychology Quarterly a consacrat un număr special abordării interdisciplinare a emoţiilor. În 2001 şi începe apariţia revista trimestrială Emotion avându-i în calitate de co-editori pe Richard J. Davidson şi Klaus R. Scherer. În editorialul primului număr al reviste se spune: „Noi intenţionăm ca Emotion să fie un forum central pentru cele mai bune cercetări despre emoţii, indiferent de perspectivă sau tradiţie de cercetare” (Davidson şi Scherer, 2001, 3). În numerele apărute până acum s-au publicat numeroase studii de sociologie a emoţiilor.

În iunie 2001 a avut loc la Amsterdam un important Congres internaţional cu tema „Feelings and Emotions” la care şi-au adus contribuţia unii dintre cei mai reputaţi specialişti din domeniu: John T. Caciopo, Candace Clark, Antonio R. Damasio, Paul Ekman, Nico H. Frijda, Klaus R. Scherer, Peggi A. Thoits, Robert B. Zajonc ş.a. Comunicările acestora au fost regrupate în volumul Feelings and Emotions: The Amsterdam Symposium, editat de Antony S.R. Manstead, Nico H. Frijda şi Agneta Fischer (2004). În prezent, „Societatea Internaţională pentru Cercetarea Emoţiilor” desfăşoară o activitate intensă pentru impunerea academică a acestui subdomeniu al sociologiei (a se vedea seria de publicaţii „Sociology of Emotions” coordonată de Theodore D. Kemper).

Sociologia emoţiilor se regăseşte în curricula unor departamente de sociologie din marile universităţi americane, în care funcţionează şi laboratoare de studiu al emoţiilor, iar termenul ca atare figurează în enciclopediile internaţionale de ştiinţe socioumane (vezi N.J. Smelser şi P.B. Baltes, eds, International Encyclopedia of the Sociale & Behaviorale Sciences, 2001, 4477).

1. Antinomii în abordarea sociologiei emoţiilor

Profesorul de sociologie de la Universitatea St. Johns’s (SUA) Theodore D. Kemper (1990, 3-23) a organizat discursul privind sociologia emoţiilor pe baza mai multor antinomii, pe care le voi rezuma în cele ce urmează.

1.1. Abordarea la nivel microsociologic versus macrosociologic. Sociologia a debutat prin analiza societăţii ca întreg şi a instituţiilor ei fundamentale: familia, economia, religia ş.a.m.d. Marii gânditori, precum Auguste Comte, Saint-Simon, Karl Marx, Émile Durkheim, Herbert Spencer, Georg Simmel, Karl Manheim, Charles H. Cooley şi George H. Mead – citaţi în această ordine de Theodore D. Kemper (1990, 5) – au adus contribuţii majore în plan macrosociologic, dar şi în plan microsociologic. Lista sociologilor de referinţă cu contribuţii la constituirea unei sociologii a emoţiilor ar putea include şi alte nume, de exemplu: Max Weber, Helen Lynd, Erving Goffman. 

În timp, odată cu aprofundarea cunoaşterii sociologice, s-a produs o specializare şi o segmentare a sociologilor, contrapunându-se, oarecum artificial, orientarea macrosociologică celei microsociologice.

1.2. Utilizarea metodelor cantitative versus metodele calitative. Şi această dihotomie mi se pare contraproductivă. Teoria „controlul afectelor” elaborată de David R. Heise şi Lynn Smith-Lovin (1977) constituie un foarte bun exemplu de abordare cantitativ-calitativă a emoţiilor. Totuşi, s-au adus contribuţii, deloc nesemnificative, apelându-se doar la metodele calitative (Clark, 1990; Hochschild, 1975; Thois, 1989).

1.3. Orientarea pozitivistă versus orientarea antipozitivistă a studiilor. Dezbaterea mai veche asupra ştiinţelor socioumane a condus la regruparea în prezent, pe poziţii opuse, a celor care încearcă să cerceteze emoţiile în mod obiectiv, considerând obiectul lor de studiu ca „lucruri”, şi a celor care apreciază că studiul emoţiilor nu poate fi realizat dacă nu se are în vedere interpretarea pe care o dau indivizii acestor fenomene. Orientarea pozitivistă presupune cercetarera cantitativă, după modelul ştiinţelor naturii. Theodor D. Kemper (1987), care ia în considerare primordial elementele fiziologice subiacente ale emoţiilor şi funcţia adaptativă a acestora, este unul dintre cei mai reputaţi reprezentanţi ai orientării pozitiviste în cercetarea din domeniu. Pe cealaltă poziţie (antipozitivistă) se situează Norman K. Denzin (1990, 86).

1.4. Interesul pentru managementul emoţiilor versus interesul pentru explicarea emoţiilor. Studiile care au ca scop găsirea modalităţilor emoţionale optime în relaţiile interpersonale se bucură de popularitate. Cele mai multe dintre ele sunt asociate orientării antipozitiviste, în special interacţionismului simbolic (Clark, 1990; Gordon, 1981; Hochschild, 1975; Thois, 1989). Considerarea emoţiilor ca fiind construite social implică faptul că ele pot fi manageriate, că anumite componente ale emoţiilor (de exemplu, etichetarea) pot fi controlate şi schimbate de către indivizi fie în plan comportamental, fie în plan cognitiv. Prin contrast, există studii, nu mai puţin valoroase, care au ca scop explicarea emoţiilor, nu şi managementul lor.

1.5. Interesul pentru predicţia emoţiilor versus interesul pentru descrierea emoţiilor. Este de la sine înţeles că primele studii asupra emoţiilor s-au limitat la descriere şi la formularea unor enunţuri cu valoare de adevăr privind fenomenul supus cercetării. Pe măsura acumulărilor teoretice, unii cercetători (Clark, 1990; Collins, 1981; Gordon, 1981; Hochschild, 1975; Kemper, 1987) şi-au propus în mod explicit să construiască modele pentru predicţia emoţiilor.

1.6. Abordarea biosocială versus abordarea social construcţionistă a emoţiilor. O problemă de mare interes în sociologia emoţiilor o constituie determinarea influenţei factorilor fiziologici în producerea fenomenului. Este o problemă mai generală a sociologiei (organicismul versus sociologismul). Dezbaterea asupra acestei probleme a renăscut odată cu apariţia sociobiologiei (Wilson, 1975). Nimeni nu se îndoieşte că emoţiile au un substrat biologic; probleme apar când se pune întrebarea cât de important este acest substrat. Experimentele lui Stanley Schachter şi Jerome Singer (1962) sugerează că substratul fiziologic are un rol relativ lipsit de importanţă, factorul cognitiv fiind determinant, dar unele cercetări moderne (Gordon, 1990; Kemper, 1981, 1987) pun la îndoială această concluzie.

1.7. Analiza gender în studiul emoţiilor. Faţă de cercetările mai vechi în care factorul gender (genul social) apărea sub forma comparării datelor după sex (masculin/feminin), studiile moderne, sub influenţa mişcărilor feministe, renunţă la explicaţiile de tip biologic (rolul hormonilor) în emergenţa emoţiilor, concentrându-se asupra constrângerilor sociale şi culturale responsabile de emoţionalitatea crescută a femeilor comparativ cu bărbaţii. Sunt repuse în discuţie relaţiile dintre organizarea socială, comunitate, familie şi trăirile emoţionale (Denzin, 1990; Hochschild, 1983, 1989; Thois, 1990).

1.8. Economia politică a emoţiilor. În concepţia multor sociologi, modul de producţie constituie elementul central pentru înţelegerea vieţii sociale, deşi se îndoiesc de valabilitatea pretenţiei ideologiei marxiste de a explica toate fenomenele vieţii sociale prin forţele şi relaţiile de producţie. Arlie Russell Hochschild (1983, 1989) a utilizat cu succes concepte din economia politică în analiza emoţiilor, mai precis, în studiul muncii emoţionale a femeilor. Parafrazândul pe Karl Marx care spunea în Optsprezece Brumar al lui Ludovic Bonaparte că „oamenii îşi făuresc ei înşişi istoria, dar şi-o făuresc nu după bunul lor plac şi în împrejurări alese de ei, ci în împrejurări care există independent de ei, împrejurări date şi moştenite din trecut. Tradiţiile tuturor generaţiilor moarte apasă ca un coşmar asupra minţii celor vii” (Marx,  1852/1960, 119), Norman K. Denzin (1990, 85) afirmă: „Emoţiile şi trăirile (experiences) generaţiilor anterioare apasă conştiinţele şi vieţile fiecărei generaţii care urmează”. Sub acest moto, Norman K. Denzin a examinat modul în care produsele culturale (filmele despre alcoolici) influenţează emoţiile.

Din cele arătate de Theodore D. Kemper (1990) rezultă că până în urmă cu două decenii sociologia emoţiilor urmărea, în principal, descifrarea relaţiei dintre structura socială şi instituţiile sociale (nivelul macrosocial), pe de oparte, şi emoţii, pe de altă parte. Ar mai fi de remarcat că antinomiile macrosocial vs. microsocial, cantitativ vs. calitativ şi pozitivism vs. antipozitivism au marcat evoluţia gândirii sociologice, nu doar reflecţia despre sociologia emoţiilor. 

2. Teoriile sociologice ale emoţiilor

Multitudinea teoretizărilor emoţiilor din perspectivă sociologică a condus la necesitatea grupării contribuţiilor din domeniu. Astfel, Jonathan H. Turner şi Jan E. Stets (2005, 23-25) propun luarea în considerare a următoarele clustere:

1) Sociologia dramaturgică şi teoriile culturale asertează că trăirile emoţionale sunt ghidate de norme culturale atât în ce priveşte intensitatea, cât şi exprimarea lor în diferite situaţii concrete (Goffman, 1959, 1961, 1967, 1971, 1983; Gordon, 1981, 1989, 1990; Hochschild, 1979, 1983, 1990; Rosenberg, 1979, 1990, 1991; Thois, 1985, 1990; Clark, 1987, 1990, 1997).

2) Teoriile despre ritualuri subliniază importanţa proceselor care sincronizează ritmic răspunsurile comportamentale interpersonale şi rolul energizant al emoţiilor în sporirea coeziunii grupului (Durkheim, 1912; Collins, 1975, 1981, 2004; Szmmer-Effler, 2002, 2004).

3) Teoriile interacţionismului simbolic se axează pe identităţi şi pe „self-conceptions” ca elemente de reglare a comportamentelor, considerându-se că indivizii tind să conserve şi să susţină „self-conceptions” în diferite situaţii: când persoanele reuşesc să reafirme „self-conceptions” sau propria identitate, atunci trăiesc emoţii pozitive; în caz contrar, emoţii negative  (Mead, 1938; Cooley, 1902; Shott, 1979; Braithwaite, 1989, 2001; Stryker, 1980, 1987, 2004; Mc-Call şi Simmons, 1978; Ellestad şi Stets; Burke, 1991, 1996; Heise, 1977, 1979, 1989; Higgins, 1987, 1989; Carver şi Scheier, 1990, 1996, 1998).

4) Teoriile interacţionismului simbolic care încorporează ideile psihanalitice adaugă perspectivei interacţionismului simbolic analiza mecanismelor psihice de apărare a sinelui în condiţiile în care „self-conceptions” nu se confirmă, precum şi modificarea trăirilor emoţionale în astfel de situaţii (Freud, 1900; Scheff, 1988, 1990, 200, 2003; Turner, 2002; Tangney, 1995, 2002) .

5) Teoriile schimbului au în vedere faptul că emoţiile reprezintă un tip de resurse pe care indivizii le schimbă în interacţiunile sociale, urmărind obţinerea unui anumit profit: când indivizii nu obţin recompensa pe care o aşteptau, atunci resimt într-o măsură mai mare sau mai mică emoţii negative (Homans, 1961, 1974; Blau, 1964; Emerson, 1962, 1964, 1972; Cook, 1978; Molm, 1987, 1997; Lawler şi Yoon, 1993, 1998; Jasso, 1980; Lawler, 2001).

6) Teoriile structurale pun în evidenţă faptul că poziţia indivizilor în stuructura socială asigură putere şi prestigiu: când răspunsurile celorlalţi confirmă poziţia socială, atunci ocupanţii respectivelor poziţii din structura socială resimt emoţii pozitive, în caz contrar, resimt emoţii negative (Kemper, 1978, 1980; Thamm, 1992, 2004; Markovsky şi Lawler, 1994; Berger, 1988, Ridgeway, 1978, 1994; Lovaglia şi Houser, 1996; Shelly, 2004; Barbalet, 1998).

7) Teoriile evoluţioniste se concentrează asupra evoluţiei emoţiilor pe baza selecţiei naturale şi asupra modului în care interacţionează mecanismele biologice de producere a emoţiilor cu formaţiunile socio-culturale (Wentworth (1992, 1994; Turner, 1999, 2000; Hammond, 1983, 1990, 1999, 2004).

3. Teoriile culturale ale emoţiilor

Prin forţa lucrurilor, voi schiţa în continuare doar elementele de bază ale principalelor „teorii culturale” care ne ajută să înţelegem în mai mare măsură natura socială a emoţiilor.

3.1. Teoria lui Theodore D. Kemper despre emoţiile primare şi emoţiile secundare

 

Profesorul de sociologie de la St. John’s University (SUA) a prezentat în lucrarea, de acum clasică, A Social Interactional Theory of Emotions (Kemper, 1978) o teorie cunoscută sub numele de „teoria putere şi status”.

Ideea de bază a acestei teorii este că „o foarte largă clasă de emoţii rezultă din consecinţele interacţiunilor sociale actuale, imaginare sau reamintite” (Kemper, 2002, 54). Conform teoriei putere şi status, majoritatea emoţiilor îşi au originea în relaţiile sociale care se desfăşoară pe baza distribuirii puterii şi statusurilor. La nivelul indivizilor şi al grupurilor sociale, schimbările relative ale puterii (autorităţii) şi ale statusului (prestigiului) generează emoţii pozitive (satisfacţie, încredere în sine, securitate etc.) şi, după caz, negative (anxietate, frică, pierderea încrederii în sine etc.).

Theodore D. Kemper (1978, 1984, 1990) a luat în considerare trei tipuri de emoţii: a) „emoţii structurale”, raportate la puterea şi statusul indivizilor şi grupurilor în structura socială; b) „emoţii situaţionale”, legate de schimbările la nivelul puterii şi statusului în cursul interacţiunii dintre indivizi şi grupuri; c) „emoţii anticipative”, produse de expectaţiile privind puterea şi statusul. 

Aşa cum remarcau Jonathan H. Turner şi Jan E. Stats (2005, 216), emoţiile anticipative joacă un rol central în modelul propus de Theodore D. Kemper, unul dintre pionierii sociologiei emoţiilor. Este logic să presupunem că persoanele care au înregistrat o pierdere a statusului (reducerea prestigiului, a respectului din partea celorlalţi) şi consideră că insuccesul comportamentului lor se datorează acestei pierderi de status trăiesc mai mult sau mai puţin intens emoţiile de ruşine sau de jenă, la limită, chiar o stare de depresie. Dinamica emoţiilor, în perspectiva pierderilor de putere sau de status, este foarte subtilă. Dacă individul se aşteaptă să acceadă la un status ridicat, dar expectaţia sa nu se realizează, emoţiile resimţite pot fi de ruşine (dacă îşi autoatribuie eşecul) sau de furie (dacă atribuie altora cauza insuccesului).

În interacţiunea dintre indivizi şi grupuri cu statusuri şi putere egale sau diferite rezultă patru emoţii primare: furia (prin pierderea de status), frica (prin pierderea de putere), tristeţea (prin pierderea de status iremediabilă), plăcerea (prin creşterea statusului). Dacă în interacţiunea cu alţii indivizii îşi păstrează neschimbat statusul, atunci, foarte probabil, ei vor experimenta o stare psihică de satisfacţie.

Aplicând teoria putere/status, Theodore D. Kemper a încercat să explice emoţiile generate de atacul terorist asupra Turnurilor gemene din New York (11 septembrie 2001), în care şi-au pierdut viaţa 3000 de persoane. A luat în calcul zece publicuri, văzute ca „tipuri ideale” (Tabelul 1).

Tabelul 1. Emoţiile activate de atacul terorist asupra Turnurilor gemene (după Kemper, 2002, 67)

Publicuri                                        Emoţii
Furie Tristeţe Frică Plăcere Ruşine Vinovăţie
New-yorkezi/cei mai mulţi americani X X X1      
Agenţi de securitate din aeroporturi   X X2   X(?) X(?)
Pacifişti/Stânga academică   X X3      
Islamişti fundamentalişti/Dreapta radicală       X    
Islamişti moderaţi   X X4   X  
Israelieni X     X5    
Aliaţii SUA autentici   X        
Aliaţii SUA oportunişti     X6      
Teroriştii       X    
Musulmanii din SUA   X X7      
 NotăX1. New-yorkezilor şi celor mai mulţi americani – frică de un nou atac

X2. Agenţilor de securitate din aeroporturi – frică de o posibilă pierdere a locului de muncă

X3. Pacifiştilor şi intelectualilor de stânga – frică să nu devină ţinta loviturilor civile în SUA

X4. Islamiştilor moderaţi – frică de răzbunarea SUA şi de sporirea agresivităţii Israelului

      împotriva terorismului

X5. Israelienii – bucurie că SUA a putut să înţeleagă mai bine chinurile zilnice ale israelienilor

X6. Aliaţii oportunişti ai SUA – frică să supere SUA dacă nu cooperează, dar de asemenea frică

      să nu fie atacaţi dacă vor coopera prea mult cu SUA

X7. Musulmanii din SUA – frică pentru că ar putea fi atacaţi pentru crima coreligionarilor lor

Teoria lui Theodore D. Kemper explică satisfăcător nu numai emergenţa emoţiilor, dar şi constituirea solidarităţii sociale, ca şi erodarea acestei stări de spirit. Această teorie a fost testată cu succes în mai multe cercetări sociologice de teren.

3.2. Teoria lui Steven L. Gordon despre emoţiile instituţionale şi emoţiile impulsive

Steven L. Gordon (1981) introduce o distincţie între „emoţii biologice” (de exemplu, furia, frica) şi „emoţii culturale” (de exemplu, iubirea, prietenia, gelozia). Primele reprezintă o configuraţie de senzaţii şi gesturi ca răspuns la diferiţi stimuli; emoţiile din cea de-a doua categorie implică „o combinaţie de senzaţii corporale, gesturi şi semnificaţii culturale pe care le învăţăm pe parcursul desfăşurării relaţiilor sociale” (Gordon, 1981, 563, apud Turner şi Stets, 2005, 30).

După Steven L. Gordon (1990, 151-152), emoţiile se compun din următoarele elemente:

1. Senzaţii corporale. Emoţiile presupun răspunsuri fiziologice. Din punctul de vedere al psihologiei, se face distincţie între „senzaţii conştientizate” (conscious sensations) şi „schimbări corporale” (bodily changes). În perspectivă sociologică, această departajare nu are importanţă dacă nu se transpune în acţiune socială.

2. Gesturi expresive şi acţiuni. Mimica, gesturile şi acţiunile semnalează trăirea diferitelor emoţii. Unele expresii faciale şi gesturi sunt înnăscute, însă pot fi mascate sau inhibate în interacţiunile sociale. Pentru sociologi, expresiile emoţionale înnăscute prezintă o importanţă mai mică decât componentele socializate ale emoţiilor şi formele culturale de exprimare a lor.

3. Situaţia socială sau relaţia socială. În cele mai multe cazuri, emoţiile reprezintă reacţii la situaţiile sociale, la schimbarea relaţiilor sociale, aşa cum sunt percepute şi evaluate aceste situaţii şi schimbări.

4. Cultura emoţională. Fiecărei emoţii îi sunt asociate anumite cuvinte prin care le identificăm, precum şi norme şi credinţe. Toate acestea alcătuiesc ceea ce Steven L. Gordon a numit „cultura emoţională”. Termenul de „cultură emoţională” se referă la „vocabularul emoţiilor (cuvintele pentru emoţii), la normele (expresia reglementată şi simţămintele) şi la credinţele despre emoţii (de exemplu, ideea că emoţiile ’reprimate’ produc dereglări)” (Gordon, 1990, 146).

Steven L. Gordon conchide că structura socială, înţeleasă ca patternul persistent al relaţiilor sociale, şi cultura emoţională, care include şi riturile şi arta, produc efecte emoţionale independente, ipoteză susţinută de datele cercetărilor care sugerează că reacţiile emoţionale directe la relaţiile şi evenimentele sociale nu coincid cu prescripţiile culturale (vezi în acest sens cercetările lui Arlie Russell Hochschild, 1983).

Indivizii îşi însuşesc cultura emoţională prin socializare, devenind astfel competenţi să joace rolurile sociale impuse de situaţiile concrete, în funcţie de poziţia lor socială (de exemplu, clasa socială căreia îi aparţin) şi de apartenenţa la genul social (gender). Elaborarea cognitivă a emoţiilor în procesul socializării copiilor este influenţată de variaţiile în secvenţele, constrângerile şi diversitatea expunerii la emoţii. Înţelegem de ce emoţiile elaborate cultural sunt atât de diferite nu numai de la o categorie socială la alta, dar şi de la un grup social la altul sau de la persoană la persoană, în funcţie de stilul de viaţă al familiei.

O altă distincţie introdusă de Steven L. Gordon în abordarea sociologică a emoţiilor este cea referitoare la orientările din interiorul culturii emoţionale: orientarea instituţională versus orientarea impulsivă. Jonathan H. Turner şi Jan E. Stets (2005, 32) observă că această distincţie derivă din concepţia lui Ralph H. Turner (1976) despre selful real, profund şi interior revelat fie de comportamentul instituţional (normativ), fie de impulsuri (comportamentul antinormativ).

Tabelul 2. Caracterizarea emoţiilor instituţionale şi a emoţiilor impulsive (după Gordon, 1989, 115)

Emoţiile instituţionale Emoţiile impulsive
Au de regulă o durată lungă De regulă durează puţin
Au de regulă o intensitate scăzută Au de cele mai multe ori o intensitate mare
Consistenţa este cerută între norme şi instituţii Consistenţa este cerută între simţiri şi exprimare
Sursa normelor include tradiţia şi instituţiile Sursa normelor include persoanele, egale ca status, mass-media; emergenţa în situaţii
Ipocrizia apare între standarde şi acţiuni Ipocrizia apare între impulsuri şi acţiuni
Munca emoţională implică autocontrol; abilităţi expresive Munca emoţională implică emoţii eliberatoare şi reducerea inhibiţiilor
Percepţia propriilor emoţii depinde de modul în care a fost socializată Percepţia propriilor emoţii este nesocializată şi naturală
Cea mai competentă expresie este cea care corespunde perfecrt standardelor Cea mai competentă expresie este cea spontană, chiar dacă are limite; cel mai bine în cazul tabuurilor; dezvăluiri ale vieţii private 
Inautentice când abandonează principiilesau mediocrităţile comunicării Inautentice când se conformează presiunii sociale, inhibiţiei
Vocabularul prototipic al emoţiilor include simpatia, veneraţia, nostalgia, indignarea  şi morala Vocabularul prototipic al emoţiilor iclude furia, iritarea, dezgustul, surpriza, frica  şi excitarea
 

Conform diferenţierii de orientare a emoţiilor, aceeaşi emoţie poate avea semnificaţii diametral opuse.

Jonathan H. Turner şi Jan E. Stets (2005, 34) consideră că distincţia între emoţiile instituţionale şi emoţiile impulsive operată de Steven L. Gordon permite nuanţarea concepţiei lui Arlie Russell Hochschild (1983) despre alienare în cazul muncii emoţionale, în sensul că nu totdeauna managementul emoţiilor provoacă înstrăinarea individului de munca sa, ci doar la persoanele care au o orientare emoţională impulsivă.

3.3. Teoria lui Arlie Russell Hochschild despre munca emoţională

Termenul de „muncă emoţională” a fost introdus în psihosociologie de către Arlie Russell Hochschild în 1979 şi a făcut carieră după ce profesoara de sociologie de la University of California a publicat lucrarea The Managed Heart. Commercialization of Human Feeling (1983). În literatra anglo-saxonă, pentru a desemna o astfel de muncă se mai folosesc şi expresiile „emotional labour”, „sentimental labour”, „labour with a smile”, „conforting labour” sau „solidary labour”. De exemplu, K. Lynch (1989, 7) consideră că „solidary labour, prin care se creează sau se menţin relaţii emoţionle, cum ar fi prietenia, reprezintă o componentă a muncii emoţionale”.

În teoria lui Arlie Russell Hochschild despre munca emoţională se regăseşte influenţa concepţiilor lui Karl Marx şi Erving Goffman, după cum remarcau îndreptăţit Jonathan H. Turner şi Jan E. Stets (2005, 36). Oamenii nu trăiesc emoţiile arbitrar, după bunul lor plac, ci după cum le impune „cultura emoţiilor” a societăţii lor. Cultura emoţională constă dintr-un complex de idei despre ceea ce presupun oamenii că ar simţi în diferite situaţii de viaţă concrete.

În introducerea la studiul „Emotion work, feeling rules, and social structure” –  publicat iniţial în Journal of Sociology şi republicat apoi în prestigioase culegeri de studii de psihologie socială sociologică (de exemplu, volumul editat de Ann Branaman, Self and Society, 2001), Arlie Russell Hochschild (1979/2001, 138) atrăgea atenţia că „Psihologia socială a suferit datorită asumpţiei tacite că emoţiile, pentru că par neordonate şi necontrolate, nu sunt guvernate de reguli sociale. Pe de altă parte, regulile sociale păreau să se aplice numai comportamentelor şi gândirii, rar şi emoţiilor sau simţămintelor”. Există însă şi „reguli ale simţămintelor”.

După Arlie Russell Hochschild, în orice context al activităţilor umane se regăsesc două tipuri de reguli: reguli ale simţămintelor şi reguli ale exteriorizării simţămintelor.

1. Regulile simţămintelor prevăd ce emoţii se presupune că ar trebui să trăiască indivizii în diferitele situaţii: la nuntă, la ceremoniile funebre, în sălile de spectacol etc. Aceste reguli se referă nu numai la emoţiile adecvate în situaţiile sociale concrete, ci şi la intensitatea (de la puternic la slab), orientarea (pozitivă sau negativă) şi durata (scurtă sau îndelungată) simţămintelor. Nu ne aşteptăm ca cineva să sufere intens toată viaţa că i-a murit pisica sau să se bucure peste măsură că a răsărit soarele.

2. Regulile exteriorizării simţămintelor arată aşteptările celorlalţi în legătură cu „ce şi cum” să ne manifestăm emoţiile: la biserică să fim pioşi, la circ veseli; să aplaudăm la teatru şi să strigăm sloganuri la mitinguri. Când oamenii se conformează regulilor de exteriorizare a simţămintelor, ei se angajează într-o „acţiune de suprafaţă”, de adaptare a aparenţei şi comportamentelor la cerinţele culturii emoţiilor pentru o situaţie sau alta: ne luăm „faţa de înmormântare” când suntem pe punctul de a fi amendaţi de poliţiştii de la circulaţie şi „faţa de copil mic” în situaţiile în care avem nevoie de ajutor.

Avem deci de-a face cu reguli ale trăirii emoţiilor prestabilite cultural. Nerespectarea lor atrage sancţiuni din partea colectivităţii. În psihiatrie se vorbeşte despre sindromul „afect nepotrivit”, constând din absenţa stării emoţionale aşteptate în mod legitim.

Arlie Russell Hochschild (1979) consideră că munca emoţională constă în managementul emoţiilor, iar acesta presupune un efort, conştient sau nu, de a schimba propriile emoţii în acord cu „regulile simţămintelor” prevăzute în fişa postului. Ni se cere astfel să resimţim cu o intensitate mai mare sau mai mică, pe o perioadă mai scurtă sau mai îndelungată, instantaneu sau lent emoţii în discordanţă cu stimulii declanşatori, în special cu evenimentele neplăcute. Ajugem adesea să ne întrebărm: Ce simt cu adevărat, ce ar trebui să simt?

Munca emoţională – în concepţia lui Arlie Russell Hochschild – are trei caracteristici: „În primul rând, presupune un contact ’faţă către faţă’ sau ’voce către voce’ cu publicul. În al doilea rând, munca emoţională presupune că cel care o practică produce o stare emoţională altei persoane – recunoştinţă sau frică, de exemplu. În al treilea rând, ea permite angajatorilor, prin antrenament şi supraveghere, să exercite un grad de control asupra activităţilor emoţionale ale angajaţilor” (apud Bolton, 2005, 51). Ar mai fi de adăugat şi un al patrulea criteriu, pus în evidenţă de Arlie Russell Hochschild în cercetarea concretă asupra stewardeselor, şi anume „crearea unui produs aducător de profit prin utilizarea muncii emoţionale ca factor major în producţia lui” (Bolton, 2005, 51).

 

Teoria lui Morris Rosenberg despre reflexivitate

Morris Rosenberg, fost profesor la Universitatea Maryland din 1975 până la dispariţia sa (în 1992), este considerat unul dintre principalii teoreticieni ai selfului şi stimei de sine (Turner şi Stets, 2005, 46). Scala pentru măsurarea stimei de sine care îi poartă numele („Rosenberg Self-Esteem Scale”, 1965) a devenit un instrument de cercetare internaţional.

Studiind emergenţa stimei de sine în adolescenţă, Morris Rosenberg a ajuns la convingerea că elementul-cheie al acestei construcţii îl reprezintă reflexivitatea,  capacitatea persoanelor de a se vedea pe ele însele ca pe obiecte identificabile prin reacţiile altora faţă de comportamentele lor. Astfel, individul este atât subiect cunoscător, cât şi obiect al cunoaşterii. Prin reflexivitate persoanele dobândesc conştiinţă de sine, îşi dau seama cine sunt ei din punctul de vedere al altora. Reflexivitatea „îşi are rădăcinile în procesele sociale, în particular în procesele de asumare a rolului altora şi de apreciere a selfului din perspectiva altora” (Rosenberg, 1990, 3).

Morris Rosenberg a identificat două tipuri de reflexivitate: 1) reflexivitatea cognitivă, capacitatea de a percepe, evalua, analiza fiecare aspect al selfului, de a realiza sinteza multiplelor aspecte şi de a stoca informaţiile despre self; 2)  reflexivitatea agentică, abilitatea de a controla şi de a regla selful. De asemenea, Morris Rosenberg a emis ipoteza că reflexivitatea poate fi orientată fie spre self ca întreg, fie spre diferite componente ale selfului luate separat. Când reflexivitatea este orientată spre părţile ce alcătuiesc selful, ea poate fi centrată pe aspectele exterioare, deschise, publice, vizibile (de exemplu, focalizarea pe caracteristicile fizice, corporale) sau pe aspectele interne (gândire, emoţii).

„Reflexivitatea umană transformă radical natura emoţiilor” reprezintă teza centrală a teoriei despre reflexivitate, după cum afirmă însuşi Morris Rosenberg (1990, 3). Această teză, în opinia mea, legitimează deplin abordarea sociologică a emoţiilor.

Conform teoriei despre reflexivitate, există trei modalităţi de transformare a emoţiilor din entităţi biologice în entităţi sociale: 1) identificarea emoţiilor, care ţine de reflexivitatea cognitivă (interpretarea, atribuirile, inferenţele emoţiilor); 2) exteriorizările emoţiilor, controlul şi reglarea emoţiilor, procese ce produc efectele asupra celorlalţi; 3) trăirile interne ale emoţiilor, care se reflectă în starea internă de excitare (nivelul excitaţiei senzoriale, durata).

3.4.1. Identificarea emoţiilor. Adesea, trăirea internă a emoţiilor este ambiguă. Excitarea fiziologică şi psihică trăită de o persoană poate fi atribuită mai multor emoţii separate sau unui conglomerat de emoţii. În astfel de situaţii, persoanele caută informaţii în mediul înconjurător pentru a da un sens trăirilor interne. În alte situaţii, oamenii simt concomitent emoţii diferite: compasiune şi bucurie când i se întâmplă o nenorocire unui duşman; plăcere, jenă şi teamă când întâlnesc persoana iubită etc.

Morris Rosenberg (1990, 5-7) a analizat factorii care influenţează identificarea emoţiilor, şi anume: asumpţiile cauzale, consensul social şi scenariile culturale.

1. Asumpţiile cauzale, rezultate în procesele de socializare, când copiii învaţă legăturile cauzale dintre stimuli/evenimente şi răspunsurile comportamentale cultural stabilite. Aceste asumpţii sunt stocate în memorie, formând ceea ce Morris Rosenberg a numit „logica emoţiilor”. Logica emoţiilor se însuşeşte observându-i pe alţii, din mass-media şi din comunicarea interpersonală. Ea se impune cu necesitate: este logic să ne bucurăm când avem succes şi să ne întristăm când eşuăm în ceea ce întreprindem, să ne înfuriem când suntem acuzaţi pe nedrept, să fim geloşi sau invidioşi etc. Abaterile de la logica emoţiilor sunt sancţionate de către societate: cei ce violează această logică sunt suspectaţi de „dezordine mentală”, recomandându-li-se consultarea unui psihiatru.

2. Consensul social, care ghidează răspunsurile noastre comportamentale în funcţie de răspunsurile date de ceilalţi aflaţi în aceeaşi situaţie.

3. Scenariile culturale intervin şi ele în procesul de identificare a emoţiilor: prin schimbarea criteriilor de comparare a emoţiilor, trăirile interne pot fi altfel identificate.

3.4.2. Exteriorizările emoţiilor. După Morris Rosenberg (1990, 8), „exteriorizarea emoţiei nu este un simţământ interpersonal; este un proces interpersonal”. Prin exteriorizarea, afişarea, punerea în evidenţă a emoţiilor, determinăm anumite efecte asupra celorlalţi (vezi dramaturgia lui Erving Goffman, 1959). Morris Rosenberg face distincţie între exteriorizarea emoţiilor datorată reflexivităţii şi exteriorizarea neautentică a emoţiilor cu scopul de a-i impresiona pe alţii.

Pentru că nu este deloc uşor să fii un bun actor emoţional, Morris Rosenberg dezvăluie câteva modalităţi (trucuri, născociri) pentru managementul emoţiilor. „În general, sunt trei tipuri de modalităţi pe care le putem utiliza în managementul emoţiilor: trucurile verbale, expresiile faciale intenţionate, utilizarea obiectelor fizice.

1. Trucurile verbale. Prin alegerea inteligentă a cuvintelor putem să amplificăm sau să diminuăm emoţiile: „ Hiperbola, eufemismul, metafora, zâmbetul, imageria poetică sau expresiile evocative pot fi utilizate pentru a exprima mesajele emoţionale” (Rosenberg, 1990, 9). Teoreticienii persuasiunii au remarcat forţa de influenţare a opiniilor, atitudinilor şi comportamentelor pe care o au cuvintele. Metaforele, de exemplu, nu au doar o „funcţie ornamentală”; ele asigură un transfer de sensuri între comparat şi comparant (I.A. Richards, 1936), accentuează, suprimă şi adaugă caracteristici „subiectului principal” (M. Black, 1954).

2. Expresiile faciale intenţionate. Paul Ekman (1988) spunea că „nu există o singură expresie pentru fiecare emoţie, ci zeci şi, pentru unele emoţii, chiar sute”. De la această teză porneşte Morris Rosenberg când vorbeşte despre metodele de manipulare a selfului, ştiut fiind că o parte dintre muşchii faciali pot fi contractaţi voluntar. Astfel, oamenii pot manipula exteriorizările emoţiilor. Dar nu numai controlul expresiilor faciale serveşte manipulării emoţiilor; volumul, accentul, ritmul vorbirii pot juca acelaşi rol.

3. Obiectele fizice. Costumele, podoabele, accesoriile vestimentare pot produce sau schimba emoţii. Simbolistica culorilor este relevantă. Tristeţea se îmbracă în negru, puritatea în alb, furia în roşu etc.

3.4.3. Trăirile emoţiilor. Oamenii îşi pot schimba trăirile emoţionale pe două căi: prin activitatea cognitivă (gândind altfel despre ce simt, redefinind emoţiile) şi prin activitatea corporală (utilizând tehnici de relaxare, practicând exerciţii fizice, controlându-şi respiraţia sau apelând la droguri).

Morris Rosenberg a examinat trei tipuri de selectivitate practicate în încercarea de a gândi în aşa fel încât trăirea internă a emoţiilor să se modifice. Strategia de acţiune cognitivă se bazează pe selectivitatea atenţiei, percepţiei şi interpretării.

3.5. Teoria lui Peggy A. Thoits despre managementul emoţiilor

 

Emoţiile – în concepţia profesoarei de sociologie de la California State University – au patru componente: incitaţiile situaţionale, modificările fiziologice, gesturile expresive şi etichetele ce servesc la identificarea configuraţiei componentelor.

Schimbarea unui element poate atrage modificarea celorlalte elemente şi a întregii configuraţii. Cercetările concrete au confirmat ceea ce teoretic decurgea în mod logic: într-un sistem, schimbarea unui element conduce la reconfigurarea sistemului ca unitate integratoare. Contracţia muşchilor faciali asemenea expresiei faciale a unui zâmbet netezeşte calea spre trăirea emoţiei de bucurie, chiar în absenţa unei incitaţii situaţionale corespunzătoare, a unui stimul emoţional. În acelaşi mod acţionează reinterpretarea modificărilor fiziologice. Dacă prin administrarea unor medicamente reacţiile fiziologice (accelerarea pulsului, ridicarea tensiunii arteriale etc.) sunt blocate sau alterate, este posibil să nu mai apară roşeaţa în obraji – expresie a emoţiei de ruşine –, după cum este posibil chiar ca ruşinea să fie trăită subiectiv ca mândrie. Să ne gândim, de exemplu, la elevii care îşi privesc profesorii în ochi fără să roşească, în condiţiile în care în mod normal ar trebui să se ruşineze de dojana pe care aceştia le-o fac. Ei etichetează, probabil, situaţia ca pe o dovadă a controlului de sine cu care se pot lăuda.

Peggy A. Thoits consideră că în procesul socializării copiii învaţă conexiunea dintre cele patru componente prin expunerea repetată la ceea ce adulţii sau covârstnicii etichetează drept emoţie de ruşine, jenă, vinovăţie sau mândrie, bucurie, triumf.

Teoria propusă de Peggy A. Thoits este centrată pe managementul emoţiilor, ceea ce presupune că emoţiile au dinamică proprie, pentru înţelegerea căreia autoarea a introdus conceptul de „devianţă emoţională”.

3.5.1. Devianţa emoţională „se referă la trăirile sau expresiile afective care se diferenţiază de ceea ce este aşteptat într-o situaţie dată, calitativ sau în ceea ce priveşte gradul” (Thoits, 1990, 181). Cât de frecventă este devianţa emoţională? Cum se distribuie aceasta pe categorii sociale? În clasa socială de jos există mai multă devianţă emoţională decât în clasa de mijloc? Femeile manifestă o devianţă emoţională într-o măsură mai mare decât bărbaţii? Ce emoţii au fost privite ca deviante sau ca problemă socială de-a lungul istoriei într-o societate sau alta? Iată câteva întrebări generate de introducerea noului concept, care ar putea constitui teme de cercetare concretă. De altfel, Peggy A. Thoits propune o agendă extrem de bogată pentru cercetarea sociologică a emoţiilor: studiul condiţiilor generatoare de devianţă emoţională, examinarea metodelor de identificare şi măsurare a devianţei emoţionale, descrierea strategiilor de management al emoţiilor.

3.5.2. Managementul emoţiilor. În legătură cu managementul emoţiilor, Peggy A. Thoits ia în discuţie: a) sursele discrepanţei dntre dintre emoţia resimţită şi regulile simţămintelor; b) strategiile de management al emoţiilor sau stilurile de rezolvare a discrepanţei dintre emoţia trăită şi emoţia (inclusiv exprimarea ei) care este convenţional aşteptată conform normelor culturale specifice unei societăţi sau unei perioade istorice; c) condiţiile în care managementul emoţiilor eşuează.

3.5.3. Sursele discrepanţei sunt variate. Devianţa emoţională poate apărea din cauza: a) rolurilor multiple pe care le are de jucat individul (de exemplu, a fi profesor la liceul în care învaţă şi fiul tău); b) apartenenţei la o subcultură marginală (de exemplu, în subculturile marginale poate apărea o discrepanţă între ceea ce indivizii simt şi emoţiile pe care membrii culturii dominante se aşteaptă să fie exprimate); c) tranziţiei normelor de rol pe care indivizii trebuie să le facă de-a lungul vieţii (de exemplu, bucuria de a fi socru mare asociată cu tristeţea că ai îmbătrânit).

3.5.4. Strategiile managementului emoţiilor se axează fie pe schimbarea comportamentului, fie pe manipularea cognitivă. Tabelul 3 prezintă tehnicile de management al emoţiilor identificate de Peggy A. Thoits.

Tabelul 3. Tehnici de management al emoţiilor (după Thoits, 1990, 193)

Focalizarea Modul
        comportamental                                 cognitiv
Strategii focalizate pe situaţii    
  Acţiuni, confruntareCăutarea de informaţii,de ajutor practic

Retragere, permisiuni

Reinterpretarea situaţiilorDistragerea atenţieiAlungarea gândului

Acceptarea situaţiei

Soluţii fanteziste sau evadare

Strategii focalizate pe emoţii    
                             Fiziologie Efort fizicUtilizarea drogurilor/abuzul  de alcool

Tehnici de relaxare

BiofeedbackMeditaţieDesensibilizare progresivă

Hipnoză

                 Gesturi expresive ChatarsisTrăiri profunde Relaxare în fanteziiRugăciuni
                           Etichetarea Discuţii defensive Reinterpretarea trăirilor

 

Aşadar, există numeroase moduri de rezolvare a discrepanţei dintre emoţiile aşa cum sunt resimţite şi aşa cum ar trebui să fie resimţite. Alegerea unei strategii sau a alteia depinde de apartenenţa la gen (masculin/feminin), la clasa socială (de jos, mijlocie, de sus) şi la categoria de vârstă (tineri, adulţi, vârstnici). Apoi, susţine Peggy A. Thoits (1990, 194), unele strategii ale managementului emoţiilor sunt mai adecvate pentru anumite caracteristici ale situaţiilor decât pentru altele (de exemplu, situaţii controlabile vs. situaţii necontrolabile, pozitive vs. negative, anticipate vs. neanticipate).

Cercetările preliminare ale profesoarei de la departamentul de sociologie de la Universitatea de Stat din California au condus la concluzia că, în circumstanţe negative, femeile recurg frecvent la chatarsis, la căutarea unui sprijin, compun poezii, scriu jurnale intime sau scrisori pe care nu le expediază. Bărbaţii, de cele mai multe ori, reflectează asupra situaţiilor, fac exerciţii fizice intense sau pur şi simplu acceptă situaţiile. Alte studii au arătat că strategiile de management al emoţiilor variază în funcţie de apartenenţa la clasa socială: cei din clasa de jos recurg mai rar la strategii reale (Pearlin şi Schooler, 1978, citaţi de Thoits, ibidem).

Conceptul de „devianţă emoţională” are aplicaţii interesante şi în domeniul sănătăţii mentale, pentru recunoaşterea bolilor mentale, ca şi în discuţia despre homosexualitate, având în vedere că multe tulburări psihice şi comportamente atipice sunt etichetate în funcţie de trăirea unor emoţii şi de afişarea unor expresii indezirabile social (Thoits, 1990, 196).

3.6. Teoria lui Candace Clark despre simpatie

 

Pe baza unei documentări ample, de-a lungul întregii sale cariere, profesoara de sociologie şi ştiinţe juridice Candace Clark de la Montclair State College (SUA) a elaborat o teorie despre simpatie, considerată „cea mai socială dintre emoţii”. Asemenea altor gânditori şi sociologi (A. Smith, 1759; D. Hume, N.K. Denzin, 1984), Candace Clark (1987, 291) apreciază că „simpatia, a te întrista pentru sau împreună cu alţii, este fundamentul societăţii umane”. Simpatia – consideră autoarea – este o emoţie ghidată de „reguli ale simţămintelor” şi de structura relaţiilor interpersonale: pentru a exista simpatie, trebuie să fie o relaţie între două persoane – cea care simpatizează şi cea care este simpatizată.

Cuvântul „simpatie” provine din limba latină, fiind derivat din cuvântul „compasiune”, însemnând „a suferi suferinţa altora” – precizează John M. Johnson (2001, 46), care observă că în unele limbi (de exemplu, ceha, germana, poloneza, suedeza) cuvâtul „simpatie” derivă din cuvântul „simţământ”, astfel că a simpatiza include numeroase emoţii: bucurie, fericire, melancolie, mândrie. Originea complexă a termenului – consideră autorul anterior citat – a influenţat modul în care diferitele grupuri sociale percep, gândesc şi exprimă emoţia de simpatie. În limba română, cuvântul „simpatie” conservă înţelesul de simţământ, desemnează atracţia, afinitatea resimţită de o persoană pentru o altă persoană sau pe care persoana o inspiră altora (DEX, 1996, 988).

Teoria lui Candace Clark despre simpatie se fondează pe datele cercetărilor de teren minuţioase. Profesoara de la Montclair State College a analizat datele obţinute în anchetele sociologice în care s-a aplicat un număr mare de chestionare, precum şi datele rezultate din interviurile în profunzime. A făcut observaţie directă şi discuţii informale, analiză de conţinut a documentelor sociale (compuneri libere ale subiecţilor şi lucrări beletristice). A apelat deopotrivă la metode cantitative şi calitative, la explicaţie şi la înţelegerea prin autoanaliză. A rezultat o carte briantă, premiată de Secţia de sociologie a emoţiilor din cadrul Asociaţiei Americane de Sociologie: Misery and Company: Sympathy in Everyday Life (1997), elogios prezentată în revistele de specialitate. Profesorul John M. Johnson (2001, 47) – unul dintre recenzenţii lucrării – apreciază că Misery and Company este o „operă strălucită”, o „lucrare de magistru”.

Ca şi Arlie Russell Hochschild, care vorbeşte despre o „cultură a emoţiilor”,   Candace Clark susţine că există o „cultură a simţămintelor”, ce constă din ansamblul credinţelor, valorilor, regulilor, cuvintelor, al altor elemente simbolice care încadrează şi direcţionează procesele simpatiei. Conştientizând  elementele culturii simţămintelor, configurându-le, indivizii se prezintă în faţa altora în manieră dramaturgică (vezi teoria dramaturgică a lui Erving Goffman). Spre deosebire de Arlie Russell Hochschild, Candace Clark apreciază că normele culturii simţămintelor nu au caracterul unor „scripturi”, al unor reguli clare. Există însă reguli care permit actorilor sociali să-şi organizeze elementele simţămintelor (ideologia simţămintelor, reguli ale simţămintelor, logici ale simţămintelor, vocabular al simţămintelor). Referindu-se la simpatie, Candace Clark arată că oamenii fac apel la „jocul de suprafaţă”, la „jocul profund” şi la ritualuri pentru a adecva emoţiile la cultura simţămintelor.

Conform teoriei despre simpatie elaborată de Candace Clark, indivizii nu aplică automat normele culturii simţămintelor: ei se angajează activ în schimburi de emoţii cu alţi indivizi, de pe urma cărora se aşteaptă să obţină un profit. Se ajunge astfel la o „microeconomie” a emoţiilor – oferim emoţii şi aşteptăm în schimb emoţii: iubire pentru iubire, simpatie pentru simpatie etc. –, dar şi la o „micropolitică” a emoţiilor, dat fiind faptul că în funcţie de poziţia socială emoţiile se asociază cu resursele emoţionale.

Termenul de „economie a emoţiilor” a fost preluat de Candace Clark de la Randall Collins (1981) şi are înţelesul de „sistem, produs şi reprodus prin interacţiunea membrilor grupului, în vederea reglării resurselor emoţionale într-o comunitate. O economie a emoţiilor este o metodă pentru distribuirea la toţi membrii grupului a simţămintelor, răspândire necesară pentru crearea şi menţinerea legăturilor sociale, în general, şi a identităţilor sociale importante, în particular” (Clark, 1987, 296). În acest sens, economia emoţiilor susţine supravieţuirea grupului întocmai ca economia bazată pe bani sau bunuri şi servicii. Candace Clark gândeşte economia emoţiilor ca schimb reglat normativ, nu ca relaţie de vânzare-cumpărare, făcând trimitere la Georg Simmel (1908), care argumenta că schimbul este un fenomen social sui generis. Să ne amintim că, analizând fidelitatea şi recunoştinţa ca „afecte sociologice” sau ca afecte „orientate sociologic”, clasicul sociologiei germane afirma axiomatic: „Toate relaţiile oamenilor se bazează pe schema dăruirii şi a echivalentului” (Simmel, 1908/2000, 436).

Candace Clark avansează ideea că economia emoţiilor şi economia bazată pe bani în una şi aceeaşi societate nu operează după aceleaşi principii: una dintre economii poate fi mai mult socialistă, cealaltă mai mult capitalistă. În societăţile vestice, schimbul emoţional – apreciază Candace Clark (1987, 297) – este foarte asemănător cu schimbul de bani-bunuri-servicii, dar are reguli specifice. În ceea ce priveşte regulile solicitării simpatiei, a identificat patru reguli:

1. Nu faceţi false solicitări de simpatie, pretinzând că aveţi nevoie de simpatie, exagerând cererea de simpatie; pe scurt, nu solicitaţi simpatie când nu este cazul. Pilda „Petrică şi lupul” este edificatoare: dacă procedăm la false solicitări de simpatie, s-ar putea ca atunci când avem nevoie de ea nimeni să nu ne-o acorde.

2. Nu solicitaţi prea multă simpatie. Chiar dacă aveţi temei să solicitaţi simpatie din partea celorlalţi, nu o faceţi prea des şi nu cereţi simpatie de prea lungă durată. Persoanele care nu ţin seama de această regulă s-ar putea să primeacă doar semnele simpatiei fără sentimentul ca atare sau, şi mai rău, să nu se aleagă cu nimic.

3. Solicitaţi simpatia optimă: persoanele care timp îndelungat nu oferă şi nu solicită simpatie într-o relaţie interpersonală stabilă sunt considerate inactive în reţeaua socială.

4. Faceţi schimb reciproc de simpatie sau oferiţi pentru simpatia pe care o primiţi gratitudine, deferenţă, stimă. În general, oamenii aşteaptă să primească ceva când direcţionează simpatia lor spre alţii (Clark, 1987, 303-313).

Persoanele care se abat de la aceste reguli şi principii prin exagerare într-un sens sau altul, prin accentuare sau diminuare, sunt considerate „receptori devianţi ai simpatiei”. Cei care nu acordă altora dreptul la simpatie sunt numiţi „hipoinvestitori” (underinvestors), iar cei care simpatizează receptorii devianţi – „hiperinvestitori” (overinvestors). Cultura simpatiei dozează cantitatea de simpatie în funcţie de circumstanţe, de factorii istorici şi ideologici. Adesea, hipoinvestitorii de simpatie se simt ostracizaţi, bârfiţi, rămân fără prieteni. La cealaltă extremă, hiperinvestiorii de simpatie sunt consideraţi „oameni buni”, „buni prieteni” sau „părinţi buni”.     

Ca şi în cazul inteligenţei (oamenii diferă în ceea ce priveşte IQ-ul), şi în potenţialul emoţional fiecare are limite. Referindu-se la simpatie ca tip de emoţie, Candace Clark introduce termenii de „linie de credit a simpatiei” şi „limită a simpatiei”. Împrumutul terminologic din economia politică mi se pare evident: „linia de credit a simpatiei” arată de câtă simpatie dispune individul, iar „limita simpatiei” se referă la simpatia pe care individul o negociază în funcţie de situaţia concretă în care se găseşte celălalt, dar şi în raport cu propria istorie de viaţă (experienţa trecută de a fi „om bun”) şi de înălţimea propriilor standarde morale. Cultura simţămintelor impune să manifestăm largi limite ale simpatiei faţă de membrii familiei, ca şi faţă de oamenii valoroşi.

Personal, consider că teoriile comportamentului prosocial au, dacă nu integral, cel puţin parţial valabilitate în analiza simpatiei (poate şi a altor emoţii). Arătând simpatie unei persoane, noi îi acordăm un sprijin pentru depăşirea situaţiei critice, o încurajăm, ceea ce reprezintă un comportament prosocial autentic dacă „donatorul de simpatie” – termenul îmi aparţine – nu aşteaptă o recompensă materială sau morală, dacă exprimarea simpatiei nu constituie o obligaţie de serviciu, ci un act conştient, liber decis (S. Chelcea, 1996, 438).

Între cei ce se simpatizează reciproc se stabileşte o solidaritate, care se zdruncină când una dintre persoane, dintr-un motiv sau altul, nu răspunde cu simpatie donatorului de simpatie sau când acesta din urmă se aşteaptă să primească în schimb mai multă simpatie decât poate sau doreşte celălalt să dea. Acest schimb de emoţii se desfăşoară sub controlul normelor culturale.

Candace Clark consideră că simpatia operează ca o „valoare de protecţie” care îi permite celui aflat în dificultate să-şi mobilizeze resursele pentru a acţiona conform normelor culturale. Simpatia este colacul de salvare care uneori îi ajută pe cei aflaţi în pericol. De asemenea, profesoara de la Montclair State College apreciază că simpatia îi mobilizează pe cei care se simpatizează să se focalizeze pe aspectele morale, pe regulile culturale şi, prin aceasta, simpatia are funcţie de integrare socială.

*

Cu toată varietatea conceptelor, tezelor şi ipotezelor constituente, teoriile culturale ale emoţiilor au o sumă de elemente comune, relevate de Jonathan H. Turner şi Jan E. Stets (2005, 64). În primul rând, toate pornesc de la asumpţia existenţei unei culturi a emoţiilor (sau a unei culturi a simţămintelor), care constă din ansamblul regulilor referitoare la ce trebuie să simtă şi să exteriorizeze diferitele categorii de populaţie în anumite situaţii sociale concrete, precum şi din ideologiile, logicile emoţiilor, ca şi din cuvintele ce denumesc emoţiile. Apoi, teoriile culturale, în ansamblul lor, explică trăirile emoţionale şi exprimarea lor prin raportarea la scripturile culturale, prin ghidarea de către cultură a simţămintelor. În al treilea rând, abordarea emoţiilor în perspectiva culturii presupune încercarea indivizilor de a răspunde în acord cu ceea ce alţii se aşteaptă, în acord cu ideologia emoţiilor. În acest sens, persoanele adoptă strategii specifice. Recunoaşterea faptului că adesea indivizii sunt prinşi între simţămintele pe care le trăiesc momentan şi cerinţele culturii emoţionale constituie, de asemenea, un element comun al teoriilor pe care le-am prezentat. În fine, teoriile culturale ale emoţiilor – chiar dacă nu toate – pun în lumină faptul că adesea oamenii resimt un stres cronic dată fiind discrepanţa dintre ce simt şi ce sunt obligaţi să simtă şi să exteriorizeze.

Personal, consider că analiza solicitărilor psihice ale noilor profesii (din sefera relaţiilor publice, relaţiilor cu clienţii, adevertisingului etc.) din România postcomunistă prin prisma teoriilor culturale ale emoţiilor ar putea sugera unele modalităţi de prevenire a alienării în cazul muncii emoţionale.

 

Notă

1 În această lucrare, folosesc termenul de „emoţie” în sensul consacrat în literatura de specialitate anglo-americană, unde de cele mai multe ori, termenul „emotions” (lat. emovere) este utilizat ca un „concept-umbrelă”, intrinsec fuzzy, echivalent semantic cu cele de „feeling” şi  de „affect”.

 

Bibliografie

 

Barbalet, Jack M. [1998](2001) Emotion, Social Theory, and Social Structure. A Macrosociological Approach. Cambridge: Cambridge University Press.

Bendelow, Gillian (ed.) (1998) Emotions in Social Life. Critical Themes and Contemporary Issues. Londra: Routledge.

Bolton, Sharon C. (2005) Emotion Management in the Workplace. Gordonsville: Palgrave Macmillan.

Branaman, Ann (ed.) (2001) Self and Society. Oxford, UK: Blackwell Publishers Ltd.  

Chelcea, Septimiu (1996) Comportamentul prosocial. În A. Neculau (coord.). Psihologie socială. Aspecte contemporane (pp. 438-451). Iaşi: Editura Polirom.

Clark, Candace (1987) Sympathy biography and sympathy margin. The American Journal of Sociology, 93, 2, 290-321.

Clark, Candace (1997) Misery and Company: Sympathy in Everyday Life. Chicago: University of Chicago Press.

Collins, Randall (1975) Conflict Sociology. Toward an Explanatory Science. New York: Academic Press.

Collins Randall (1981) Sociology since Midcentury. Essays in Theory Cumulation. New York: Academic Press.

Ekman, Paul şi Davidson, R.J. (1995) The Nature of Emotion: Fundamental Questions. New York: Oxford University Press.

Gordon, Steven L. (1981) The sociology of sentiments and emotion. În M. Rosenberg şi R.H. Turner (1981) Social Psychology. Sociological Perspectives (pp. 562-592). New York: Basic Books.

Gordon, Steven L. (1990) Social structural effects on emotions. În T.D. Kemper (ed.). Research Agendas in the Sociology of Emotions (pp. 145-179). Albany: State University of New York Press.

Halbwachs, Maurice (1947) L’expression des émotions et la société. Échanges sociologiques. Paris: Centre de Documentation Universitaire (versiune electronică).

Heise, David R. (1977) Social action as the control of affect. Behavioral Science, 22, 163-177.

Heise, David R. (1979) Understading Events: Affect and the Constructions of Social Action. New York: Cambridge University Press.

Hochschild, Arlie Russell (1975) The sociology of emotions: Selected possibilities. În M. Millman şi R.M. Kanter (eds). Another Voice (pp. 280-307). Garden City, NY: Anchor Press.

Hochschild, Arlie Russell (1979) Emotion work, feeling rules, and social structure. The American Journal of Sociology, 85, 3, 551-575.

Hochschild, Arlie Russell (1983) The Managed Heart. Commercialization of Human Feeling. Berkeley: University of California Press.

Johnson, John M. (2001) Review: „Misery and Company: Sympathy in Everyday Life” de Candace Clark (1997). Contemporary Sociology, 30, 1, 46-47.

Kemper, Theodore D. (1978) A Social Interactional Theory of Emotions. New York: Wiley.

Kemper, Theodore D. (1981) Social constructionist and positivist approaches to the sociology of emotions. The American Journal of Sociology, 87, 2, 336-362.   

Kemper, Theodore D. (1990) Social relations and emotions: A structural approach. În T.D. Kemper (ed.). Research Agendas in the Sociology of Emotions (pp. 207-237). Albany: State University of New York Press.

Kemper, Theodore D. (2002) Predicting emotions in groups: some lessons from September 11. În J. Barbalet (ed). Emotions and Sociology (pp. 53-68). Oxford, UK: Blackwell Publishing.

Manstead, Antony S.R., Frijda, Nico H. şi Fischer, Agneta (2004) Feelings and Emotions: The Amsterdam Symposium. Cambridge, UK: Cambridge University Press.

Marx, Karl [1852](1960). Optsprezece Brumar al lui Ludovic Bonaparte. În K. Marx – F. Engels. Opere (vol. 4). Bucureşti: Editura Politică.

Pavelcu, Vasile [1936](1999) Funcţia afectivităţii. În V. Pavelcu. Elogiul prostiei. Psihologie aplicată la viaţa cotidiană (pp. 167-184). Iaşi: Editura Polirom.

Rosenberg, Morris (1990) Reflexivity and emotions. Social Psychology Quarterly, 53, 3-12.

Rosenberg, Morris et al. (1995) Global self-esteem and specific self-esteem: Defferent Outcome. American Sociological Review, 60, 1, 141-156.

Schachter, Stanley şi Singer, Jerome (1962) Cognitive, social and physiological determinants of emotional state. Psychological Review, 69, 379-399.

Scheff, Thomas J. (1990) Socialization of emotions: Pride and shame as causal agents: An affect control model. În Th.D. Kemper (ed.) Research Agendas in the Sociology of Emotion (pp. 281-304). Albany: State University of New York Press. 

Simmel, Georg [1908](2000). Sociologie. Studii privind formele socializării. Chişinău: Editura Sigma IG. (Soziologie. Untersuchungen Formen der Vergesellschaftung. Berlin: Druker & Humboldt. Trad. rom. I. Nastasia şi M. Nastasia).

Smelser, Neil J. şi Baltes Paul B. (eds) (2001) International Encyclopedia of the Social & Behavioral Sciences. Palo Alto: Elsevier Science Ltd.

Thoits, Peggy A. (1989) The sociology of emotions. Annual Review of Sociology, 15, 317-342.

Thoits, Peggy A. (1990) Emotional deviance: Research agendas. În T.D. Kemper (ed.). Research Agendas in the Sociology of Emotions (pp. 180-203). Albany: State University of New York Press.

Turner, Jonathan H. şi Stets, Jean E. (2005) The Sociology of Emotions. Cambridge: Cambridge University Press.

Wilson, Edward O. [1975](2003) Sociobiologia. Bucureşti: Editura Trei (Sociobiology. Cambridge Mss: Harvard University Press. Trad. rom. L. Ulrich).

Abstract

Sociology of emotions: Cultural Theories

The aim of this overview text is to signal the emergence and structuration of a new field of study in the landscape of social and human sciences: the sociology of emotions. The text presents the main concepts and dihotomies in the sociological treatement of emotions and the main cultural theories of this field. Finally, the common elements of these are laid out. În final, sunt  relevate elementele comune ale  acestor teorii. I suggest the posibility to treat simpathy through the theory of prosocial behavior theory and I suggest that the analysis of „emotion labor” is very productive for the social context of Romania.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: