Psihologie Sociala

Psihologie socială  (2014-2015)

Tematica

  1.  Psihologia socială (psihosociologia) – domeniu de studiu interdisciplinar
  2. Constituirea şi evoluţia psihosociologiei pe plan mondial
  3. Constituirea şi evoluţia psihosociologiei în România
  4. Comportamentul colectiv
  5. Comportamentul prosocial
  6. Comportamentul agresiv şi victimologia
  1. Procese şi fenomene de grup
  2. Conformare, complianţă şi obedienţă
  3. Cogniția socială
  4. Stereotipuri, prejudecăţi, discriminare
  5. Atitudinile sociale şi schimbarea atitudinală
  6. Atracţia interpersonală: afilierea, prietenia, iubirea și gelozia
  7. Memoria socială: organizarea şi reorganizarea ei
  8.  Selful, identitatea personală şi identitatea socială: identitatea naţională şi identitatea europeană a românilor

Bibliogafie selectivă

Boncu, Ştefan (2005) Procese interpersonale. Auto-dezvăluire, atracţie interpersonală şi ajutorare. Iaşi: Editura Institutul European.

Bourhis, Richard Y. şi Leyens, Jacques-Philippe [1994](1996)  Stereotipuri, discriminare şi relaţii intergrupuri. Iaşi: Editura Polirom.

Chelcea, Septimiu şi Iluţ, Petru (coord.) (2003) Enciclopedie de psihosociologie. Bucureşti: Editura Economică.

Chelcea, Septimiu (coord.) [2006](2010) Psihosociologie. Teorii, cercetări, aplicaţii (ediţia a III-a). Iaşi: Editura Polirom (bibliografie obligatorie).

Doise, Willem, Deschamps, Jean-Claude şi Mugny, Gabriel [1978](1996) Psihologie socială experimentală. Iaşi: Editura Polirom.

Duduciuc, Alina, Ivan Loredana și S. Chelcea (2013) Psihologie socială. Studiul interacțiunilor umane. București: Editura Comunicare.ro.

Eysenck, Hans şi Eysenck, Michael [1981](1998) Descifrarea comportamentului uman. Bucureşti: Editura Teora.

Eibl-Eibesfeldt, Irinäus [1984](1995) Agresivitatea umană. Bucureşti: Editura Trei.

Iluţ, Petru (2009) Psihologie socială şi sociopsihologie. Iaşi: Editura Polirom.

Iluţ, Petru (coord.) (2013) În căutare de principii. Epistemologie și metodologie socială aplicată. Iași: Editura Polirom (Bibliografie obligatorie).

Morris, Desmond [1967](1901) Maimuţa goală. Bucureşti: Editura Ştiinţifică.

Moscovici, Serge (coord.) [1994](1998) Psihologia socială a relaţiilor cu celălalt. Iaşi: Polirom.

Moscovici, Serge (coord.) [1994](2010) Psihologia socială. București: Editura Ideea Europeană.

Neculau, Adrian (coord.) (2003) Manual de psihologie socială. Iaşi: Editura Polirom (bibliografie obligatorie).

Todorov, Tzvetan [1995](1999) Abuzurile memoriei. Bucureşti: Editura Amarcord.

Wosińska, Wilhelmina [2004](2005) Psihologia vieţii sociale. Bucureşti: Editura Renaissance.

Evaluarea cunoștințelor

Evaluarea continuă: activitatea din seminar (50% din nota finală).

Evaluarrea sumativă: lucrare scrisă (2 ore) pentru verificarea însușirii cunoștințelor dobândite (prelegeri, seminarii, bibliografie) și a priceperii de interpretare a fenomenelor psihosociale (50% din nota finală).

PENTRU PROMOVARE

Studentele și studenții care nu obțin cel puțin nota 5 (cinci) la evaluarea sumativă nu intră la evaluarea sumativă și sunt obligați să prezinte la sesiunea următoare un referat cu tema ”Analiza comparativă a lucrărilor din bibliografia obligatorie” (15-18 pagini A4, interliniere 1,5).

Studentele și studenții care nu obțin nota 5 (cinci) la evaluarea sumativă repetă examenul.

________________________________________________________________________________

Pentru analiza datelor statistice:

________________________________________________________________________________

Lecția 1

  1. Psihologia socială (Psihosociologia) – domeniu de studiu interdisciplinar

■ Ce este psihologia socială (psihosociologia)?

■ Definiţii ale P. soc.: comentariu

■ Câmpul de interes al cercetării P. soc.

■ Modele de reprezentare a domeniului P. soc.

P. soc. azi: tensiuni esenţiale

■ Indigenizarea P. soc.

Bibliografie

Chelcea, Septimiu [2006](2010), „Psihosociologia –  domeniu de studiu interdisciplinar”, în S. Chelcea, (coord.). Psihosociologie. Teorii, cercetări, aplicaţii (ediţia a III-a, pp. 15-34). Iaşi: Editura Polirom.

Chelcea, Septimiu (2013), „Indigenizarea psihosociologiei, cu privire specială la România”, în P. Iluţ (coord.). În căutare de principii. Epistemologie și metodologie socială aplicată (pp. 63-90). Iași: Editura Polirom.

Iluţ, Petru (2009), „Obiectul și problematica psihologiei sociale”, în P. Iluț. Psihologie socială şi sociopsihologie (pp. 35-44). Iaşi: Editura Polirom.

Moscovici, Serge [1994](2010), „Domeniul psihologiei sociale”, în S. Moscovici (coord.) Psihologia socială (pp. 5-24). București: Editura Ideea Europeană.

Neculau, Adrian (2003), „Ce este psihologia socială?”, în A. Neculau (coord.). Manual de psihologie socială (pp. 21-27). Iaşi: Editura Polirom.

Wosińska, Wilhelmina [2004](2005), „Obiectul, aplicabilitatea practică a psihologiei sociale și metodele de cercetare”, în W. Wosińska. Psihologia vieţii sociale (pp. 27-31). Bucureşti: Editura Renaissance.

__________________________________________________________________

 Indigenizarea psihosociologiei, cu referire specială la România

 Septimiu Chelcea

  Introducere     /    1

„Globalizarea psihosociologiei” versus „Psihosociologia globală”    /    3

Indigenizarea psihosociologiei în diferite zone și culturi ale lumii    /    9

Câteva probleme teoretice și metodologice ale indigenizării psihosociologiei    /    14

Indigenizarea psihosociologiei în România    /    18

Concluzii    /   28

Bibliografie    /    31-35

Indigenizarea psihosociologiei, cu referire specială la România

 

Motto

Articolul 1. Toate fiinţele umane se nasc libere şi egale în demnitate şi în drepturi. Ele sunt înzestrate cu raţiune şi conştiinţă şi trebuie să se comporte unele faţă de altele în spiritul  fraternităţii.

Articolul 27. Orice persoană are dreptul de a lua parte în mod liber la viaţa culturală a colectivităţii, de a se bucura de arte şi de a participa la progresul ştiinţific şi la binefacerile lui. Fiecare om are dreptul la ocrotirea intereselor morale şi materiale care decurg din orice lucrare ştiinţifică, literară sau artistică al cărei autor este.

 

    Declaraţia universală a drepturilor omului,
adoptată şi proclamată la 10 decembrie 1948
de Adunarea Generală a ONU

Introducere

 Este tulburător să aflăm că în primul deceniu al secolului XXI mai mult de jumătate din populaţia Planetei Albastre este „invizibilă în arena internaţională a cercetării psihosociologice” – aşa cum semnala Colleen Ward (2007, p. 23), profesor la School of Psychology, Victoria University of Wellington (Noua Zeelandă). De asemenea, mi se pare paradoxal faptul că aproximativ 70% din populaţia globului trăieşte în aşa-numita „cultură colectivistă” (Franzoi, 1996, p. 16), dar „majoritatea (poate în jur de 99%)  cercetărilor psihosociologice [de până în 1962; lucrurile nu s-au schimbat radical nici până în prezent – n.n.] fuseseră efectuate în SUA” (Festinger, 1962, apud Moscovici; Marková, 2006/2011, p. 36), într-o cultură – aşa cum se ştie – de „tip individualist”.

În cultura vestică, sinele (selful) este conceptualizat ca o entitate relativ independentă şi individualizată, în timp ce în culturile estice selful este definit mai mult de relaţia cu alţii şi este conceput ca fiind relativ „difuz” şi „neindividual”. Acest lucru are implicaţii profunde în cercetările psihosociologice, după cum sublinia Durganand Sinha (1998, p. 26), profesor la Universitatea Allahabad din India, unul dintre cei mai cunoscuţi psihologi din Asia, cu contribuţii fundamentale în indigenizarea psihologiei, recunoscute pe plan internațional. Pentru a depăşi această situaţie, este necesară „indigenizarea psihosociologiei” în ţările cu economie de piaţă emergentă: se impune transformarea lor din ţări consumatoare în ţări producătoare de psihosociologie, astfel încât să se poată vorbi de o psihosociologie globală, internaţională, vizând toate fiinţele umane.  De altfel, Leon Festinger, un clasic al psihologiei sociale din SUA, aprecia că „ar fi iresponsabilă, chiar nerealistă justificarea convingerii că americanizarea este un substitut pentru universalizarea științei noastre [a psihologiei sociale – n.n.] sau a oricărei alteia”  (Moscovici; Marková, 2006/2011, p. 34).

În acest context, psihosociologii din România au nu numai dreptul, dar şi datoria să se înscrie în mişcarea de indigenizare a ştiinţei despre interacţiunea comportamentelor umane în context socio-cultural. Aceasta presupune cultivarea tradiţiei şi curajul inovaţiei, dialogul cu specialiştii din ţările cu economie de piaţă avansată, dar şi cu cei din ţările emergente şi – de ce nu?! – cu psihosociologii din ţările slab dezvoltate din punct de vedere economic. Consider că indigenizarea psihosociologiei în România trebuie să pornească de la realităţile academice și culturale autohtone și europene, în legătură cu selful românesc, „self intermediar” pe axa „self vestic” – „self estic” (Chelcea, 2004).

Voi ilustra acest mod de a face psihosociologie indigenă printr-o cercetare proprie privind memoria socială, chiar dacă, foarte probabil, nu este cea mai pilduitoare:

Dacă ar fi să ne raportăm la memoria colectivă a românilor în cadrul național, ne-am putea referi la legenda-mit despre Negru Vodă (S. Chelcea; I. Chelcea, 1990, 219). Amintirea întemeietorului de țară se leagă de râuri și de munți. […] Pe rîul Dâmbovița, la „Săritoarea lui Negru Vodă”, este păstrată în memoria colectivă nu numai biruința în luptă a lui Negru Vodă, dar și a lui Mihai Viteazu, Vlad Țepeș, care s-au slujit de același vicleșug: au potcovit caii „de-a-ndăratelea”, cu colții potcoavelor înainte. În spiritul lui Maurice Halbwachs (1941), alături de legea „concentrării” (tendința de localizare în același spațiu a mai multor evenimente care nu au nici o legătură între ele), legea „divizării” (fragmentarea unei amintiri în mai multe elemente, fiecare element fiind diferit localizat), legea „dualității” (acceptarea plasării în două localități diferite a unuia și aceluiași eveniment desfășurat în urmă cu mult timp), am putea formula o a patra lege a memoriei colective: legea similitudinii acțiunilor (atribuirea aceluiași mod de acțiune original mai multor personaje din epoci diferite). (Chelcea, 2000, p. 39)

 

„Globalizarea psihosociologiei” versus „Psihosociologia globală”

 

„Globalizarea” este un „concept proteic”, necunoscut înainte de 1970, un concept cu multiple conotaţii, foarte diferite de la un autor la altul, de la o ţară la alta (Edelman;  Haugerud, 2005, p. 21). Pentru unii, „globalizarea” – egal „americanizare” – egal mcdonaldizare; pentru alţii, globalizarea înseamnă libera circulaţie a mărfurilor, ideilor şi oamenilor, fiind un proces inevitabil.

George Ritzer, autorul lucrărilor (traduse și la noi) Mcdonaldizarea societăţii (2003) și Globalizarea nimicului. Cultura consumului şi paradoxurile abundenţei (2010),  dar şi editorul unei masive Encyclopedia of Social Theory (2005), considera globalizarea ca fiind „răspândirea mondială a unor practici, extinderea relaţiilor dincolo de limitele continentelor, organizarea vieţii sociale la scară globală şi sporirea unei conştiinţe globale comune“ (Ritzer, 2005, p. 330). Fostul preşedinte al secţiei de „Istorie şi teorie” din cadrul Asociaţiei Americane de Sociologie, George Ritzer, făcea distincţie între cele două subprocese ale globalizării, şi anume între „glocalizare” (integrarea globalului cu localul) şi „grobalizare” (impunerea globalului asupra localului). Termenul de „grobalizare”, creat de George Ritzer, designează accentuarea globalizării  (vezi to grow – a creşte, a spori). Totodată, autorul anterior citat atrăgea atenţia asupra efectelor nedorite, de evitat, ale globalizării, ale extinderii „nimicului” la scară planetară: americanizarea, mcdonaldizarea. („nimicul” este „o formă socială concepută şi controlată de obicei la nivel central şi lipsită de conţinut esenţial semnificativ” –  Ritzer, 2010, p. 57). În concepţia sa, pe care eu o împărtăşesc, „este nevoie de o lume în care oamenii să poată în continuare să aleagă [sublinierea autorului – n.n.] localul, o lume din care acesta nu a dispărut în urma globalizării şi glocalizării” (Ritzer, 2010, pp. 267-268); „Avem nevoie de cultură şi de inovaţii culturale pentru a ne împlini ca oameni”; Trebuie să ne mobilizăm împotriva diminuării globale a cevaului („O formă socială de obicei concepută şi controlată la nivel local şi relativ bogată în conţinut esenţial semnificativ”) şi [împotriva] proliferării tot mai rapide a nimicului în lumea întreagă (idem, 275).

Între globalizare și indigenizarea psihologiei sociale există o strânsă legătură. În cadrul conferinței Asociației Americane de Psihologie, Merry Bullock declara:

Globalizarea oferă o oportunitate extraordinară pentru psihologie pentru a îmbogăţi conţinutul, metodele şi domeniul de aplicare. Ca toate oportunităţile, și aceasta trebuie dezvoltată şi deschisă discuţiilor despre modul realizării ei. […] Pentru a face acest lucru, avem nevoie de o strategie comună şi de discuţii deschise despre ipotezele şi bias-urile psihologiei indigene, avem nevoie de colaborare pentru găsirea unui set comun de principii psihologice (Bullock, 2006/2010, p. 9).

În același sens se pronunță și Alin Gavreliuc (2002, p. 10), care consideră că „În pofida provocărilor impuse de fenomenul globalizării, confruntarea cu tradiţii culturale diferite şi cu probleme sociale inedite nu poate conduce decât la o diversificare a perspectivelor de cunoaştere şi la o nuanţare metodologică, care vor reconstrui canonul disciplinar”. După opinia mea, nu globalizarea, ci glocalizarea oferă într-adevăr o șansă extraordinară psihosociologiei de a se îmbogăți în conținut, metode și aplicații.

Şi conceptul de „globalizare a psihosociologiei” este de dată recentă: pentru unii specialişti din ţările cu economie emergentă el semnifică „dominaţia mondială a psihologiei sociale din SUA” şi încremenirea psihologiei sociale din ţările lor în postura de „consumatoare de psihosociologie din import”. În legătură cu psihosociologia americană (din SUA), nu se pune problema indigenizării. Totuşi, merită de subliniat că extraordinarul ei succes se datorează – cum spune Serge Moscovici (1996, p. 8) – capacităţii de „adaptare liberă a tradiţiilor cercetărilor psihosociologiei europene la propriile lor tradiţii”. Psihosociologia americană este predominant experimentală, are o orientare individualistă şi se bazează pe asumpţia tacită că natura prevalează faţă de cultură.

În ceea ce mă priveşte, cred că trebuie să vedem ambele laturi ale fenomenului şi să distingem între subprocesele globalizării: mă pronunţ pentru „glocalizarea psihosociologiei”, pentru „indigenizarea” ei şi pentru construirea unei psihosociologii globale, o psihosociologie a umanităţii. De altfel, încă în urmă cu cinci decenii, Leon Festinger (1962) cerea să se treacă „de la o psihologie socială pur americană la o psihologie socială a ființelor umane”. Leon Festinger, creatorul teoriei despre disonanța cognitivă, susținea în aceeași scrisoare adresată Consiliului SSRC că nu se va atinge acest obiectiv „doar prin tentative de a reproduce experimente în diverse țări din întreaga lume” (apud Moscovici; Marková, 2006/2011, p. 35).

Din punctul meu de vedere, în prezent, psihosociologia este fragmentată în:

  • psihosociologia din ţările dezvoltate economic;
  • psihosociologii continentale;
  • psihosociologia din ţările „emergente avansate” (cunoscute sub acronimul BRIC).
  • psihosociologii naţionale în ţările emergente (conform „indicelui Dow Jones”).

Asemănător clasificării ţărilor în funcţie de performanţa economiei de piaţă, consider că pot fi identificate, în prezent, ţări: 1) mari producătoare de psihosociologie (ţările dezvoltate economic); 2) consumatoare şi mari producătoare de psihosociologie  (ţările emergente avansate); 3) consumatoare şi mici producătoare de psihosociologie (ţările emergente); 4) consumatoare de psihosociologie (ţările slab dezvoltate economic).

În prezentarea situației actuale a psihologiei în lume (și în cadrul ei a psihologiei sociale), alți cercetători iau în considerare alte criterii decât cel al producției/consumului de psihologie socială: orientarea cercetărilor, diferențiindu-se psihologia științifică de psihologia umanistă; influența „grupurilor de putere”, identificându-se elitele și non-elitele din domeniul psihologiei sociale; structura de putere a comunității psihologilor la nivel global. Fathali M. Moghaddam, profesor la McGill University (SUA), clasifică cercetările și aplicațiile psihologiei după cum sunt realizare în  SUA (lumea întâi) , în alte „națiuni industrializate” (industrialized nations), precum Marea Britanie, Uniunea Sovietică și Canada (lumea a doua), și în „națiuni în curs de dezvoltare” (developing nations), de exemplu, Bangladesh, Cuba și Nigeria (lumea a treia) (Moghaddam, 1987, p. 912). Studiul profesorului Fathali M. Moghaddam are în vedere situația din urmă cu trei decenii: „Lumea a treia este mai cu seamă o importatoare de știință psihologică din lumea întâia și a doua; capacitatea acesteia de a produce cunoștințe de psihologie este foarte scăzută” (idem, 1987, p. 913). Profesorul Moghaddam prezintă următoarea statistică: în 1985, în Nigeria activau în instituțiile academice doar 58 de psihologi; în Marea Britanie, 602 psihologi; în SUA, 13 600 psihologi își desfăsurau activitatea în universități. La acea dată, în SUA numărul persoanelor licențiate în psihologie era estimat ca fiind mai mare de 102 100: o veritabilă „armată” (idem, 1987, p. 914). Pentru apariția psihologiei indigene, la fel ca în fisiunea nucleară, este necesar să existe o „masă critică” de specialiști. Același lucru se poate spune și despre emergența psihosociologiei indigene.

Profesorul Kuo-Shu Yang, directorul Departamentului de psihologie de la Chung Yuan Christian University (Taiwan), delimitează, din perspectivă istorică, trei tipuri de psihologii: psihologii indigene (euro-americane), psihologii occidentalizate și psihologii indigenizate (din țările non-vestice). În opinia sa, psihologia din vest este singura psihologie indigenă, care, transplantată hegemonic în societățile non-vestice, a dus la constituirea în fiecare țară a psihologiilor occidentalizate, foarte asemănătoare între ele. Deoarece psihologiile occidentalizate nu corespund populației și culturii locale și nu pot fi utilizate eficient pentru rezolvarea problemelor personale și sociale din aceste țări, crește numărul psihologilor care încearcă să convertească psihologia occidentalizată într-o psihologie indigenizată (Yang, 2012, p. 24).

Profesorul canadian John G. Adair (2009), analizează comparativ psihologia socială din „țările dezvoltate” și psihologia socială din „majoritatea lumii”. Termenul „majoritatea lumii”, utilizat de John G. Adair, a fost propus de Çiğdem Kağitçibaşi, profesoară de psihologie la Koç Üniversitesi din Istanbul, considerându-l mai adecvat decât termenul „în curs de dezvoltare” sau „slab dezvoltate”. Eticheta „majoritatea lumii”, susține Çiğdem Kağitçibaşi, este mai puțin peiorativă și reflectă mai exact situația: ca număr de populație, țările emergente și slab dezvoltate din punct de vedere economic alcătuiesc majoritatea. Pe de altă parte, în alte analize, psihologia socială din țările dezvoltate economic, în special din SUA, este prezentată ca „psihologie normală” sau „psihologie dominantă”            (mainstream psychology), în sensul că reprezintă curentul de idei larg acceptate de societate la un anumit moment dat, spre deosebire de „psihologia indigenă”, mișcare de idei în curs de afirmare (Sinha, 2009; Allwood, 2011).

Așa cum am arătat, încă în 1962, Leon Festinger aprecia că ar fi iresponsabil şi nerealist să credem că americanizarea este un substitut pentru universalizarea psihologiei sociale. O psihologie socială a umanităţii presupune încurajarea cercetărilor transnaţionale, internaţionale, formularea de teorii şi explicarea datelor din cercetările concrete din alte ţări decât cele dezvoltate (Adair, 1999; Berry el al., 1992; Church și Katigbak, 2002; Enriquez, 1989, 1990; Ho, 1998; Hwang, 2005; Jackson, 2005; Moghaddam, 1987; Yang, 2003). La rândul său, profesorul filipinez Virgilio G. Enriquez (1989; 1990) pleda pentru indigenizarea psihologiei latino-americane [inclusiv a psihologiei sociale – n.n.], înţelegând prin aceasta studiul comportamentului şi experienţelor [de viaţă – n.n.] din punctul de vedere al localnicilor. Indigenizarea psihosociologiei presupune nu numai replicarea unor „experimente clasice” şi „cercetări exemplare” sau difuzarea unor teorii generate de specialiştii din ţările dezvoltate, ci şi producerea de teorii şi metodologii de către oamenii de ştiinţă ai ţării sau ai respectivei arii culturale, pe baza cercetărilor proprii.

Cei mai mulți susținători al indigenizării psihologiei (sociale) înțeleg că acest proces constă în „studiul comportamentului uman și al proceselor mentale în contextul cultural, bazat pe valori, concepții, sisteme de convingeri, metodologii și alte resurse indigene ale grupurilor etnice și culturale cercetate” (Ho, 1998, p. 94, apud  Hwang, 2005,  p. 233). În mod asemănător, profesorul Kuo-Shu Yang de la National Taiwan University din Taipei definește indigenizarea ca „un mod de a cerceta, în care teoria, conceptele, metodele, instrumentele și rezultatele cercetării prezintă adecvat, reflectă sau dezvăluie elementele naturale, modelul, structura, mecanismul și procesualitatea fenomenului psihologic sau comportamentului studiat, încorporat în contextul său ecologic, economic, social sau cultural” (Yang, 2003, p. 279, apud Jackson, 2005, p. 52). Indigenizarea psihosociologiei, așa cum spunea profesorul Chi-yue Chiu de la Nanyang Technological University (Singapore), nu înseamnă ridicarea unui „zid chinezesc” în jurul fiecărei ţări sau culturi, ci „sporirea reflexivităţii critice faţă de limitările teoriilor tacite” (Chiu, 2007, p. 43). Psihologia indigenă are – după Carl M. Allwood (2011, p. 3), profesor la University of Gothenburg (Suedia) – un dublu scop: 1) să dezvolte o psihologie bazată pe caracteristicile culturale ale societății din care fac parte cercetătorii; 2) să construiască o psihologie relevantă pentru această societate. Nu cred că vom putea ridica obiecții față de aceste scopuri. Mai mult, consider că ar fi contraproductiv să ignorăm mișcarea de indigenizare în psihosociologie.

Indigenizarea psihosociologiei nu se realizează brusc și liniar, standardizat. Ca orice proces, indigenizarea științelor socio-umaniste parcurge mai multe stadii, variabile ca număr și durată în funcție de contextul cultural, social și istoric din fiecare țară și zonă geografică a lumii: va decurge în ritmuri diferite și va avea caracteristici distincte, să spunem, în China, unde daoismul, budismul și confucianismul se îmbină cu ideologia comunistă și cu influențele occidentale modernizatoare (Allwood, 2011), faţă de Turcia, țară musulmană, membră NATO; în fostele colonii din Africa, apariția psihologiei indigene se diferențiază după cum acestea au făcut parte din imperiul colonial al Franței sau al Marii Britanii (Nsamenang, 2007); în India, dat fiind faptul că sute de ani a fost impusă limba engleză, indigenizarea psihosociologiei se va particulariza comparativ cu același proces ce are loc cu vigoare în țările din America Latină, care au preluat ca limbă oficială spaniola sau portugheza, urmare a statutului lor de foste colonii spaniole sau portugheze (Adair, 2009). În același sens, îmi permit să afirm că indigenizarea psihologiei sociale în Canada, țară multiculturală, bilingvă, membră a Commonwealth, se realizează altfel decât în România, stat național unitar, având o singură limbă oficială, limba română, țară fostă comunistă, membră a „lagărului sovietic”, actualmente membră a NATO și UE.

În ciuda particularităților procesului de construire a psihologiilor indigene, s-au propus mai multe modele ale indigenizării. Spre exemplu, modelul propus de Timothy A. Church și M.S. Katigbak (2002) are patru etape: 1) pre-conflict (pre-encounter); 2) conflict (encounter); 3) imersie-ieșirea din starea de imersie (immersion-emersion); 4) internalizarea (internalization). Cele patru stadii sunt descrise de către Paul R. Jackson, profesor la University of Manchester, astfel: etapa de pre-conflict constă în conformarea psihologilor la valorile dominante ale cercetărilor din Vest și acceptarea necritică a datelor și teoriilor acestor cercetări, concomitent cu marginalizarea elementelor din propria comunitate. În stadiul al doilea, numit al conflictului, cercetătorii remarcă limitele aplicării modelelor teoretice vestice și a rezultatelor acestor cercetări, încercând să adapteze conceptele, modelele și măsurătorile din cercetările vestice, căutând să înțeleagă mai bine circumstanțele și prioritățile sociale locale. Cea de-a treia etapă a procesului de indigenizare a psihosociologiei se caracterizează prin respingerea psihologiei occidentale în favoarea efortului de a construi o psihologie cu adevărat indigenă. Această respingere poate fi intensă și necritică numai pentru faptul că provine din Vest. Ultimul stadiu, cel al internalizării, arată încrederea în durabilitatea teoretizării indigene stabilite, însoțită de deschiderea spre îmbinarea concepțiilor și datelor de cercetare indigene cu gândirea occidentală relevantă (Jackob. 2005, pp. 52-53).

Un alt model, cel propus de John C. Adair (2009), ia în considerare tot patru etape în dezvoltarea psihologiei indigene: importul, implantarea, indigenizarea, autohtonizarea. John C. Adair, o autoritate în domeniul indigenizării psihologiei, consideră că în țările dezvoltate industrial, cu o cultură vestică, similară celei americane, specialiștii își concentrează atenția nu asupra etapei a treia, cea a indigenizării, care îi preocupă pe psihosociologii din țările cu economie emergentă, ci asupra autohtonizării, etapa finală, în care comunitatea științifică își asigură independența și recunoașterea academică.

Indigenizarea psihosociologiei în diferite zone și culturi ale lumii

 Fără a încerca să fac o evaluare a stadiului indigenizării în diferitele zone și culturi ale lumii, voi începe cu situația din Asia.

Indigenizarea psihosociologiei în Asia. Mai întâi, câteva cuvinte despre Asociaţia Asiatică de Psihologie Socială (The Asian Association of Social Psychology, AASP). A fost fondată în 1995, cu prilejul conferinţei desfăşurate la Hong Kong. În 2011, a avut loc în oraşul Kun Ming (Republica Populară Chineză) cea de-a IX-a Conferinţă a Asociaţiei Asiatice de Psihologie Socială cu tema Towards Social Harmony: A New Mission of Asian Social Psychology (Spre armonia socială: o nouă misiune a AASP). Conferinţele anterioare s-au desfăşurat în Hong Kong (1995), Kyoto (1997), Taipei (1999), Melbourne (2001), Manila (2003), Wellington (2005), Sabah (2007) şi Delhi (2009). În prezent (februarie 2015, când am finalizat acest studiu), se fac pregătirile pentru cea de-a X-a Conferinţă a AASP programată a se desfăşura în perioada 21-24 august 2013 în Yogarta (Indonezia). Titlul conferinţei Enhancing Quality of Life through Community Integrity and Cultural Diversity: Promoting Indigenous, Social and Cultural Psychology (Creşterea calităţii vieţii prin integrare comunitară şi diversitate culturală: promovarea psihologiei indigene, sociale şi culturale) indică relevanţa şi actualitatea preocupării privind problematica indigenizării psihologiei, inclusiv a psihosociologiei. AASP şi-a propus să facă din psihologia socială asiatică o „a treia forţă” în psihosociologie, dincolo de psihosociologia americană şi cea europeană (cf. Liu; Sik,  2005, p. 2).  Lucrările prezentate la conferinţele AASP au fost adunate în şase volume sub titlul Progress in Asian Social Psychology (primul volum, editat de Kwok Leung, Uichol Kim, Susumu Yamaguchi şi Yoshihisa Kashima, a apărut în 1995). Analiza conţinutului acestor volume ne-ar arăta că de păgubitoare este ignorarea contribuţiei psihosociologiei asiatice la instituirea unei psihosociologii globale.

AASP are ca oficios Asian Journal of Social Psychology (AJSP). În intervalul 1970-2008, aici s-au publicat într-un ritm accelerat 1866 articole, probând indigenizarea psihosociologiei în Asia: cele mai multe contribuţii le-au avut India („primul val”), apoi Hong Kong şi Japonia („al doilea val”) şi, mai recent, Republica Populară Chineză şi Taiwan („al treilea val”) (Haslam; Yoshihisa, 2010, p. 202). În decembrie 1981, Academia Sinica (Academia Chineză) din Taiwan (Republica China) a organizat o conferință cu tema „Sinicization of Social and Behavioral Sciences”, care a marcat emergența din psihologia socială „americanizată” a psihologiei indigene în Taiwan. Kuo-shu Yang, considerat de Kwang-Kuo Hwang „persoana cheie” care a inițiat această schimbare dramatică, a cerut „sinologizarea psihologiei” (cf. lat. sina – chinez), spunând:

Subiecții pe care i-am studiat sunt chinezii din societatea chineză, dar teoriile şi metodele pe care l-am folosit sunt, în cea mai mare parte, importate din Vest sau sunt de stil occidental. În viaţa noastră de zi cu zi, suntem chinezi; când face cercetare științifică, devenim vestici. Ne reprimăm gândirea sau filozofia chineză, intenționat sau neintenționat, şi face imposibil ca acestea să fie exprimate în procedura noastră de cercetare… Într-o astfel de situaţie, putem doar urma Vestul pas cu pas, sperând să prindem din urmă  tendințele academice din Vest… Astfel, existenţa noastră în comunitatea mondială a cercetătorilor din științele sociale şi comportamentale devine total invizibilă  (apud  Hwang, 2005a, p. 230).

Kwang-Kuo Hwang a prezentat progresele realizate în primul deceniu al acestor dezbateri. Professorul de la National Taiwan University se referă la indigenizarea psihologiei sociale din Taiwan, dar multe dintre reflecțiile sale acoperă arii geografice mai largi, mai concret, țările în care s-a înregistrat un „transplant al paradigmelor vestice” (Hwang, 2005a, p. 229).

Indigenizarea psihosociologiei în America Latină. Pornind de la studiului profesorului Rolando Diaz-Loving (2005, p. 215) de la National Autonomous University of Mexico privind emergenţa şi contribuţiile psihologiei sociale latino-americane indigene, este demn de reţinut că psihosociologia latino-americană are o orientare colectivistă, ceea ce înseamnă o preferinţă pentru abordarea holistă, pentru teorii structuraliste şi metodologii calitative.

Profesorul Rolando Diaz-Loving (1922–1998) este considerat cel mai reprezentativ psihosociolog din America Latină, un „campion al indigenizării psihologiei în țările emergente: a publicat peste 300 de articole ştiinţifice şi capitole în lucrările de specialitate, nouă cărţi de cercetare şi două antologii. A editat Revista de Psicologia Social y Personalidad şi a fost membru în comitetul de redacţie al mai multor reviste internaţionale (Journal of Cross-Cultural Psychology, Personal Relationships, Inter American Journal of Psychology). A primit numeroase premii naţionale şi internaţionale pentru contribuţiile sale în domeniul etno-psihologiei şi al studierii relaţiilor internaţionale (www.blackwell-compass.com/…/article_biog?…). Pe baza tezei potrivit căreia „comportamentul social se dezvoltă în interacţiunea caracteristicilor genetice, nişei ecologice, moştenirii socioculturale şi diferenţelor individuale”, Rolando Diaz-Loving consideră că perspectivele teoretice şi cercetările psihosociologice se centrează pe trei teze fundamentale:

1) studiul proceselor legate de crearea şi stabilirea unui mediu uman pentru fiecare grup socio-cultural (acest mediu constă din construcţia subiectivă a credinţelor, atitudinilor, normelor, tradiţiilor, rolurilor şi valorilor şi a creaţiilor concrete, obiective, precum dieta, formele de transport şi de comunicare, locuinţa etc.;

2) identificarea modului specific (idiosyncratic) în care indivizii procesează informaţia (euristicile, tehnicile de procesare, precum generalizările);

3) investigarea formelor şi surselor influenţei sociale, transmiterea culturii subiective şi obiective  prin procesele de socializare, enculturaţie şi aculturaţie (Diaz-Loving, 2005, pp. 214-215).

 Spre deosebire de America de Nord, despre care profesorul mexican spune că îşi manifestă preferinţa pentru  o perspectivă psihologică în psihologia socială, şi de Europa, înclinată spre o perspectivă sociologică în psihologia socială (mai ales în Franţa), în America Latină psihosociologia este orientată socio-cultural. Rolando Diaz-Loving înlocuieşte bine-cunoscuta formulă despre om ca „fiinţă bio-psiho-socială” cu teoria despre om ca „fiinţă istorico-bio-psiho-socio-culturală” şi pledează pentru indigenizarea psihologiei sociale latino-americane, concret, pentru reunirea tuturor forţelor din psihosociologie, indiferent de orientarea lor psihologică, sociologică sau culturologică, omagierea clasicilor, recunoaşterea multidimensionalităţii calităţii vieţii, luarea în considerare a datelor obţinute pe eşantioanele cercetate, integrarea şi modificarea entităţilor metodologice şi conceptuale pentru a corespunde realităţilor şi nu altor culturi, la care adaugă îndemnul să fim umili în faţa ştiinţei şi mereu mânaţi de curiozitate, deschişi spre nou (Diaz-Loving, 2005, p. 225). Cred că acesta ar putea fi programul de lucru al psihosociologilor din ţările emergente, inclusiv din România.
Indigenizarea psihosociologiei în Europa. Apropiindu-ne de România, să vedem ce se întâmplă cu indigenizarea psihosociologiei în Europa. Se acceptă cvasiunanim că psihosociologia îşi are rădăcinile în ţările din Europa de Vest, dar că a înflorit în America de Nord. Harry C. Triandis, editorul general al celor şase volume de psihologie interculturală, apreciază că „Din punct de vedere istoric, psihologia socială este un produs europeano-nord american” (Triandis, 1997, p. 342). Nimeni nu contestă că psihologia socială s-a născut în Europa, fie în Marea Britanie (Charles Darwin, 1872; Edward A. Ross, 1908), fie în Franţa (Gabriel Tarde, 1890; Gustave Le Bon, 1895), Italia (Paolo Orano, 1902) sau Germania (Wilhelm M. Wundt, 1900/1920), dar să nu uităm cât de mult datorează psihologia socială americană savanților evrei care au emigrat în SUA, alungați din Europa de prigoana nazistă: Theodor W. Adorno, Solomon Asch, Fritz Heider, Kurt Lewin ș.a.
Astfel stând lucrurile, ce legitimitate are expresia „indigenizarea psihologiei sociale europene”? Din punctul meu de vedere, cerinţa indigenizării psihologiei sociale europene se justifică prin aceea că, după Al Doilea Război Mondial, psihosociologia a renăscut în Europa de Vest cu ajutorul şi sub influenţa psihologiei sociale americane (vezi Moscovici; Marková, 2006/2011). Contactul cu psihologia socială americană a contribuit la reconstrucția acestui domeniu de cunoaștere în țările din Europa de Vest, dar a condus, la jumătatea secolului trecut, la un fenomen de „neocolonizare” a psihologiei sociale: în tezele de doctorat și în studiile psihosociologice bibliografia germană a fost înlocuită cu bibliografia americană – așa cum aprecia profesorul P. J. van Strien (1997), de la  Rijksuniversiteit Groningen, referindu-se la Olanda și la țările din nordul Europei. Ca o reacție justificată, psihosociologii europeni reprezentativi au conștientizat necesitatea indigenizării psihologiei sociale. Profesorul Peter B. Smith de la University of Sussex (Marea Britanie) consideră că, date fiind locul de naştere şi marea diversitate istorică şi lingvistică a Europei, în care coexistă peste 40 de națiuni, „psihologia socială europeană nu corespunde caracteristicilor indigenizării care pot fi aplicate în alte părţi ale lumii” (Smith, 2005, p. 254). Psihologia socială vest-europeană indigenă – susţine Peter B. Smith (2005, p. 258) – a produs câteva teorii: „teoria identităţii sociale” (Henri Tajfel, 1951), „teoria reprezentărilor sociale” (Serge Moscovici, 1961), „teoria influenţei minorităţilor” (Serge Moscovici, 1976). În prezent, relațiile dintre psihosociologii din Europa și cei din SUA sunt de cooperare, în beneficiul psihologiei sociale, al creșterii aplicabilității ei la rezolvarea problemelor locale și al cristalizării teoretice.

Serge Moscovici (n. în 1925, la Brăila), unul dintre fondatorii psihologiei sociale moderne în Europa, spunea în prefaţa lucrării Psihologie socială. Aspecte contemporane (Neculau, 1996, p. 8) că cei mai buni psihosociologi americani ai momentului „au dorit atât [de mult] să ne ajute să facem să se nască o psihologie socială europeană, având propria sa personalitate, în loc să se mulţumească să asigure expansiunea psihologiei sociale în Europa”. În 1966 s-a înființat European Association of Experimental Social Psychology (EASP), președinte fiind ales Serge Moscovici. În 1971 au apărut primele numere ale periodicelor European Journal of Social Psychology și European Monographs of Social Psychology. Din martie 1989 EASP editează European Bulletin of Social Psychology, iar din 1990 European Review of Social Psychology, revistă online editată de profesorii Wolfgang Stroebe (Universiteit Utrecht, Olanda) și Miles Hewstone (Oxford University, Marea Britanie). În diferite țări ale „bătrânului continent”, inclusiv în România, au apărut reviste de psihologie socială.ologyciation of Exprimtal Sl Psychol

În prezent, psihologia socială europeană are propria identitate: teorii izvorâte din „solul” Europei, este orientată predominant etnografic, abordează axial fenomene colective şi se bazează pe asumpţia că, faţă de natură, prevalează cultura în determinarea comportamentelor şi interacţiunilor sociale. Să nu ignorăm circumstanţele politice ale ajutorului dat: divizarea Europei în „Blocul sovietic” şi „Blocul ţărilor capitaliste din Vest”, precum şi „Războiul Rece” dintre cele două blocuri.

Efortul american implica parţial și consolidarea ştiinţelor sociale nonmarxiste în Europa de Vest. Să nu uităm că două ţări, Franţa şi Italia, aveau partide comuniste și grupări marxiste foarte puternice. În plus, aceste țări aveau și o intelectualitate care, deși nu era marxistă, simpatiza cu marxismul. Mulţi intelectuali credeau că ce venea din America era periculos din punct de vedere politic şi neoriginal din punct de vedere intelectual (Moscovici; Marková, 2006/2011, 26).

Astăzi, după colapsul comunismului şi sfârşitul Războiului Rece, Europa este capitalistă şi unită: mai sunt la fel de motivaţi psihosociologii americani să ajute la indigenizarea psihosociologiei europene? Poate că cei mai buni dintre ei, da. Mă gândesc la cei care atrag atenţia asupra consecinţelor nefaste ale „grobalizării”. Între psihosociologiile din SUA și din Europa se manifeste un raport de intercondiționalitate, nu „relații de autoritate” generate de statusul inegal al psihologiei în „lumea întâi” și în „lumea a doua” – cum se prezentau lucrurile imediat după celui de Al Doilea Război Mondial (Shaver, 1974, citat de Moghaddam, 1987, p. 915). DE INTRODUS….

Serge Moscovici, referindu-se la psihologia socială europeană, aprecia că „viitorul majorităţii ştiinţelor umaniste [deci şi al psihosociologiei – n.n.] se joacă, paradoxal, în Europa de Est” (Moscovici, 1996, p. 12). Dacă lucrurile stau aşa, atunci înseamnă că se aşteptă ca şi Europa de Est să producă știință psihosociologică, nu doar să verifice, cu metodologii importate, teoriile produse în Europa de Vest.

Probleme teoretice și metodologice ale indigenizării psihosociologiei

 

Inițiatorii și susținătorii mișcării de indigenizare a psihologiei sociale (văzută ca ramură a psihologiei) și-au dat seama de problemele de natură ontologică, teoretică, epistemologică și metodologică ce apar când se urmărește construirea unei psihologii globale, universale. Dezbaterile pe această temă sunt departe de a se fi încheiat, ele duc, fără îndoială, la progresul cunoașterii. Indigenizarea psihosociologiei presupune schimbări atât în ce privește metodele, testele, cât și la nivelul conceptelor și teoriilor, astfel încât rezultatele cercetărilor științifice să fie aplicabile specificului cultural (Aidar, 1999, p. 405). După Durganand Sinha (1997), fiecare din aceste patru schimbări necesare indică nivelul la care s-a ajuns în procesul indigenizării.

Profesorul Alin Gavreliuc de la Universitatea de Vest din Timișoara rezumă opțiunile metodologice ale psihologiilor indigene astfel:

1) Operaționalizarea unor termeni care provin din aplicarea probelor specifice. De exemplu, este impropriu să aplicăm probe care măsoară agresivitatea, care sunt alcătuite din itemi ce pornesc de la situații concrete de viață, construite exclusiv într-un context cultural occidental, în care formele de violență domestică sunt chiar pedepsite penal, într-o lume islamică, în care asemenea „corecții conjugale” sunt tolerate.

2) Combinarea perspectivei „emice” (din interior) cu cea „etică” (din exterior), pentru a extrage semnificația „de jos în sus”, de la cultura investigată înspre conceptul generic (de exemplu, de la ce înțeleg chinezii prin „agresivitate” înspre termenul global „agresivitate”).

3) Necesitatea traducerii circulare a probelor psihologice, astfel încât conținutul unor probe originale (de pildă, o probă realizată în Statele Unite) să fie tradus de un expert independent, care cunoaște bine limba engleză, în limba țării de „destinație” (țara în care se va aplica proba, să zicem România). […] Mai apoi, rezultatul traducerii este preluat de un alt expert independent român, bun cunoscător al limbii engleze, care o va retraduce în limba engleză. În sfârșit, proba ce rezultă la capătul acestor traduceri succesive (care este acum formulată în engleză) se compară de către un ultim expert independent (sau și mai exigent, de către un grup-expert) din țara de origine (în cazul nostru, din SUA) cu forma inițială de la care a pornit acest demers. Se urmărește „suprapunerea semantică a termenilor”. […] Proba se consideră adecvată și relevantă dacă se obține un „indice de retroversie de minimum 0,8-0,9.

4) Utilizarea unor comparații de „nivel ordinal” (de genul: pe dimensiunea X, în cultura națională A se obține un scor mai mare decât în cultura națională B).

5) Utilizarea pentru comparații a rezultatelor obținute pe eșantioane omogene (de exemplu, studenți români din specializările de științe socioumane, cu studenți echivalenți americani).

6) Lărgirea considerabilă a loturilor de subiecți, pentru obținerea unei reprezentativități mai importante. (Gavreliuc, 2011, pp. 45-48)

Trebuie să recunoaștem că un asemenea demers de occidentalizare a psihosociologiilor în țările cu economie emergentă nu este parcurs în întregime decât arareori. Adesea, instrumentele de investigare (chestionare, scale, teste psihologice) sunt preluate tale quale și aplicate în spații culturale diferite de cultura în care și pentru care au fost elaborate. Mă asociez concluziei profesorului Alin Gavreliuc care spune că „Psihologia interculturală refuză ’cercetările safari’ (în care experți ’vestici’ din țările industrializate vin în contact cu o societate ’exotică’, ’non-vestică’). Minimizarea comunicării greșite și construirea unui sens adecvat al cunoașterii nu pot fi dobândite decât prin recurgerea la psihologiile indigene (indigenous psychology), în care experți locali direcționează cercetarea înspre miezul semnificațiilor locului” (Gavreliuc, 2011, p. 48).

Profesorul filipinez Virgilio G. Enriquez (1989) a propus să se facă distincţie între „indigenizarea din interior” (endogenous indigenization), constând în selectarea temelor, construirea teoriilor şi abordărilor metodologice pornindu-se de la cultura indigenilor, şi „indigenizarea din exterior” (exogenous indigenization), adică importarea şi modificarea teoriilor din alte culturi în funcție de specificul cultural național. „Părintele psihologiei filipineze” consideră că psihologia (socială) poate fi construită printr-un proces de indigenizare din exterior.

Spre deosebire de acesta, profesorul Kuo-Shu Yang apreciază că psihologia [socială – n.n.) indigenă trebuie gândită în perspectiva indigenizării din interior, îndemnând cercetătorii asiatici să evite adoptarea automată a conceptelor din psihosociologia vestică și să utilizeze strict termeni populari (folk terms) și concepte care să surprindă caracterul original al fenomenelor autohtone (Yang, 1993, p. 37, apud Hwang, 2005a, p. 232). În acest sens, Kuo-Shu Yang a introdus conceptul de „compatibilitate indigenă” („indigenous compatibility”). În viziunea acestuia, teoriile și conceptele din psihosociologia vestică ar trebui acceptate în măsura în care se dovedesc a fi compatibile cu mentalitatea indigenă, ceea ce nu înseamnă că s-ar restrânge posibilitatea cercetătorilor vestici de a studia culturile autohtone, din țările non-vestice. De asemenea, indigenizarea psihosociologiei nu presupune respingerea teoriilor create în culturile vestice, ci asimilarea lor ca resurse de cercetare, în scopul edificării unei psihosociologii globale. Într-un studiu ulterior lansării conceptului de „compatibilitate indigenă”, Kuo-Shu Yang a propus o definiție mai nuanțată a „compatibilității indigene”:

Activitățile cercetătorilor (incluzînd selecția problemelor de studiu, analiza conceptuală, stabilirea designului cercetării și construirea teoriilor) trebuie să fie suficient de congruente (compatibile) cu sau în armonie cu psihologia populației autohtone sau cu elemente de comportament, structuri, mecanisme sau procese înrădăcinate în ecologia acesteia, în contextul economic, social sau istoric al populației investigate (Yang, 1997, p. 87, apud Hwang, 2005a, p. 234).

Într-un alt studiu (Yang, 2000, p. 250), profesorul taiwanez introduce distincția dintre „compatibilitatea indigenă focală” (focal indigenous compatibility), constând în congruența teoriilor, metodelor și rezultatelor cercetării cu studiul fenomenelor psihologice sau al comportamentului în sine, fără a lua în considerare contextul, și „compatibilitatea indigenă contextuală” (contextual indigenous compatibility), semnificând congruența teoriilor, metodelor și rezultatelor cercetării cu fenomenul studiat ca întreg, și nu cu fenomenul izolat de contextul său cultural.

Criticii indigenizării pun întrebarea: „De ce este mult mai probabil să se obţină adevărul prin investigarea fenomenelor locale din punctul de vedere al indigenilor?” (Lin, 1995, p. 327). Și alte întrebări mi se par legitime: este imposibil pentru un outsider să studieze cu succes psihologia și comportamentul indigenilor? De ce cercetarea populației locale de către outsider-i ar fi mai puțin nepotrivită, mai slab conectată la realitate sau mai puțin compatibilă? Dacă cercetătorii indigeni folosesc doar termeni specifici populației locale, cum pot comunica ei cu specialiștii din întreaga lume? Cum poate fi construită o psihologie globală pe baza psihologiei indigene? (Hwang, 2005a, p. 232). Personal, aș adăuga și întrebarea: Ce înseamnă a fi outsider? Concret: un psihosociolog care a emigrat într-o țară din altă arie culturală, să spunem din România în SUA, în Egipt sau în Japonia, mai poate fi considerat psihosociolog autohton?

Așa cum se autodefinește, psihologia indigenă are drept caracteristică fundamentală ancorarea în cultura locală. Dar ce înțeleg psihosociologii asociați mișcării de indigenizare a psihologiei prin termenul de „cultură”? Profesorul Carl M. Allwood a analizat conținutul termenului de „cultură” așa cum apare în lucrările în limba engleză ale unora dintre cei mai reprezentativi susținători ai indigenizării psihologiei și a constatat că, în ciuda varietății lor, definițiile cu care se operează sunt „de modă veche”, inspirate de viziunea antropologilor sociali de la sfârșitul secolului al XIX-lea și din prima jumătate a secolului al XX-lea (Allwood, 2011, p. 12). Unele definiții, precum „Cultura este utilizarea colectivă a resurselor naturale și umane pentru obținerea rezultatelor dorite”, definiție propusă de profesorul sud-coreean Uichol Kim (2000, p. 270), sunt prea largi. Criticii indigenizării psihologiei relevă caracterul „aistoric” al abordării, cultura fiind văzută ca ceva static, monolitic, nu ca pe ceva viu, care se construiește și se reconstruiește continuu (Allwood, 2011). O analiză aprofundată a utilizării conceptelor de „cultură” și „relativism cultural” găsim în prima lucrare de psihologie interculturală apărută la noi (Gavreliuc, 2011, pp. 23-43).

Psihologia indigenă a fost criticată de către unii cercetători din domeniul psihologiei interculturale, precum psihosociologul Harry C. Triandis (2000), profesor la University of Illinois, argumentându-se că abordarea acesteia nu este altceva decât metodologia utilizată de antropologi și că acumularea datelor în această perspectivă nu ar contribui prea mult la dezvoltarea psihologiei științifice (apud Hwang, 2005b, p. 83). În plan metodologic, din punctul meu de vedere, indigenizarea psihosociologiei readuce în discuție problema cercetării științifice „libere de valori”, a „neutralității axiologice” pentru care a pledat economistul și sociologul german Max Weber (1864-1920)  prin construirea „idealtipurilor”, văzute ca „o instanță total neutră din punct de vedere axiologic” (Weber, 1904/1993, p. 47).

Indigenizarea psihosociologiei nu înseamnă ridicarea unui „zid chinezesc” în jurul fiecărei ţări şi culturi, ci „sporirea reflexivităţii critice faţă de limitările teoriilor tacite” (Chiu, 2007, p. 43). Se pune, deci, problema construirii unor teorii care să explice interacțiunile umane nu numai dintr-o anumită societate sau cultură, ci din orice cultură. Este posibil acest lucru în cadrul pozitivismului, prin metoda inductivă, sau acest scop poate fi atins prin abordarea multiparadigmatică a post-pozitivismului? Profesorul Kwang-Kuo Hwang de la National Taiwan University din Taipei (Republica China) se pronunță pentru trecerea de la anticolonialism la post-pozitivism (Hwang, 2005a, p. 234).

Indigenizarea psihologiei sociale presupune să se acorde prioritate fenomenelor și comportamentelor care diferențiază cultura locală față de celelalte culturi ale lumii. Kuo-Shu Yang (2012, p. 23) dă câteva exemple de astfel de fenomene unice studiate din perspectiva psihologiilor sociale indigene: „pakikisama” (a realiza împreună cu alții, a face concesii reciproce) și „kapwa” (recunoașterea identității împărtășită cu ceilalți) în cultura filipineză, „amae” (a fi dependent și presupunând bunăvoința altora) la japonezi, „fata” și „yuan” (a avea tendința de translaționare afectivă) la chinezi, „woori” (grupul de apartenență) și „cheong” (afectivitate umană). Cred că în cultura română „dorul” este fenomenul psihosociologic unic, imposibil de explicat prin „teoria triunghiulară a iubirii”, propusă în 1988 de Robert J. Sternberg, profesor de psihologie la Tufts University (Boston), și inclusă fără rezerve în „psihologia socială normală” ca explicație a iubirii în toate societățile și în toate epocile.

 

Indigenizarea psihosociologiei în România

Psihologia socială în România s-a născut şi s-a dezvoltat prin extinderea la noi a psihologiei sociale din Europa de Vest, din Franţa şi Germania, fie că ne referim la fondatori (Dumitru Drăghicescu, Constantin Rădulescu-Motru), fie că ne referim la clasicii psihosociologiei românești (Constantin Dimitrescu-Iași, Traian Herseni, Adrian Neculau, Vasile Pavelcu, Mihai Ralea).

Dacă lăsăm deoparte preistoria psihosociologiei românești (secolele XVI-XIX), se pot identifica, sub raportul indigenizării, mai multe etape în evoluția acestui domeniu de cunoaștere: 1) etapa importului de psihosociologie euro-americană (prima jumătate a secolului XX); 2) hiatusul (excluderea oficială a psihologiei sociale din sistemul științelor socioumaniste și respingerea necritică a psihosociologiei vestice, în perioada 1945-1965); 3) etapa importului mixt, a transplantării mai întâi a psihosociologiei sovietice și apoi euro-americane (1965-1989); 4) reluarea importului de psihologie socială din Vest și ignorarea psihosociologiei din țările cu economie emergentă (1990 – prezent). Îmi place să cred că etapa următoare, cea de-a cincea, va fi marcată de procesul indigenizării psihosociologiei în România.

Periodizarea psihosociologiei românești, ca orice schemă, este simplificatoare și impune nuanțări, clarificări și discuții. Granițele temporale au o configurație mișcătoare, fără pietre de hotar. În cele ce urmează voi încerca să argumentez decuparea etapelor, fără intenția de a eticheta activitatea unora sau a altora, compromisurile ideologice din perioada comunistă – nici nu aș avea îndreptățirea morală pentru un astfel de demers – și fără a mă sustrage judecății critice a specialiștilor din domeniu.

Primele lucrări de psihologie socială la noi s-au concentrat asupra psihologiei poporului român (Rădulescu-Motru, 1904; Drăghicescu, 1907). Tema psihologiei popoarelor a fost preluată din psihosociologia vestică. Să ne reamintim că la jumătatea secolului al XIX-lea Moriz Lazarus și Hajin Steinthal au lansat în Germania ideea psihologiei popoarelor (Völkerpsychologie), iar Wilhelm Wundt, fondatorul primului laborator de psihologie experimentală (Leipzig, 1879), a publicat, în perioada 1900-1920, zece volume de Völkerpsychologie.

De asemenea, să avem în vedere că primul curs de psihologie socială în învățământul universitar românesc datează din 1905, la Universitatea din București, și se datorează lui Dimitrie Drăghicescu, filozof și sociolog format în Franța. Din acest curs nu s-a păstrat decât „Lecția de deschidere ținută în ziua de 12 Noembrie”. În această situație este greu de evaluat influența gândirii filozofice franceze asupra primului curs de psihologie socială din învățământul universitar din România, dar din lecția păstrată rezultă că Dimitrie Drăghicescu a abordat problemele caracteristice filozofiei occidentale din secolele XVIII-XIX (Tucicov-Bogdan, 1984, p. 84).

Începând cu anul universitar 1910-1911, Constantin Rădulescu-Motru a predat la Universitatea din București teme de psihologie socială în cadrul cursului de psihologie generală. Constantin Rădulescu-Motru a grupat prelegerile sale în lucrarea Curs de psihologie (1923). În secțiunea a IV-a a lucrării, intitulată „Psihogeneza și psihologia socială”, se discută, între alte teme, interdependența conștiințelor individuale, viața socială, cultura. „Două aspecte esențiale i-au reținut atenția lui Constantin Rădulescu-Motru: (a) specificitatea fenomenelor psihice și (b) impactul vieții sociale asupra vieții indivizilor” (Tucicov-Bogdan, 1984, p. 90). Așa cum recunoaște însuși autorul acestui curs, ambele teme erau discutate „aiurea și la noi”, iar pentru susținerea lor Constantin Rădulescu-Motru se bazează pe operele savanților germani (Wilhelm Wundt, Erich Neumann ), francezi (Pierre Janet, Théodule-Armand Ribot), englezi (Edward B. Titchener) și americani (William James), fiind citate și personalități științifice din România (precum pedagogul Ion Găvănescu, medicul Gheorghe Marinescu, fondatorul Școlii Românești de neurologie, psihopedagogul I. Nisipeanu, psihiatrul Ion Popescu, pedagogul Grigore Tăbăcaru ș.a.). Despre personalitatea și opera lui Constantin Rădulescu-Motru, supranumit de Mihai Ralea (1923) „Ebbinghaus-ul” nostru, a se vedea monografia (trei volume, însumând peste 2000 de pagini) datorată profesorului Constantin Schifirneț (2004)

După transferarea la București a profesorului Constantin Dimitrescu-Iași, care a publicat începând cu 1898 primele studii propriu-zis de psihologie socială în România, la Catedra de psihologie, pedagogie și estetică a Universității din Iași, postul didactic de conferențiar a fost ocupat de Mihai Ralea, psihosociolog, sociolog, eseist și om politic. La universitatea ieșeană, cursul de „Psihologie socială”, distribuit pe două semestre, se desfășura la fiecare 4-5 ani. În anul universitar 1930/1931, prelegerile au fost multiplicate într-un volum (format-caiet). Ana Tucicov-Bogdan (1984, pp. 95-100) a analizat acest text, ca și o a doua versiune, conținând prelegerile de psihologie socială ale lui Mihai Ralea de la Facultatea de Litere și Filozofie a Universității din București (anul universitar 1944/1945). Din această analiză sunt de reținut pentru problematica indigenizării psihosociologiei în România cel puțin două idei: 1) în cursurile de psihologie socială ținute de Mihai Ralea au fost transplantate teoriile sociologice și psihologice elaborate în Vest (în Franța:  Georges-Alphonse Dumas, Eugène Dupréel, Émile Durkheim, Gustave Le Bon, Gabriel Tarde; în Germania (Karl Marx, Richard Müller-Freienfels, Franz Oppenheimer, Georg Simmel, Leopold von Viese); în SUA: William McDougall,  Charles A. Ellwood); în Italia: Cesare Lombroso); 2) au fost aduse contribuții originale (teoria sancțiunilor premiale), fiind vizibile accentele culturale locale. Pentru a sublinia contribuția lui Mihai Ralea la indigenizarea psihologiei sociale, ar trebui să luăm în considerație și alte scrieri, în afara cursurilor universitare.

În 1928, în studiul „Definiția omului”, apărut în revista Viața românească, Mihai Ralea lansa ideea originală, reluată și dezvoltată în Explicarea omului, că amânarea este „o condiție primordială a oricărei activități psihice umane” (Ralea, 1946/1972, p. 61). Capitolul IV al lucrării, intitulat „Amânarea, condiție specifică a psihologiei umane”, începe cu o observație de bun-simț: „Aruncați unui animal flămând o bucată de carne. Se va năpusti asupra ei și va înghiți-o într-o clipă. Chiar dacă îi va fi foame, un om va examina-o, dacă e proaspătă sau nu, iar dacă e supus și prescripției unei diete, el va ezita sau va refuza pur și simplu să o mănânce” (idem, p. 60). În concepția lui Mihai Ralea, „Curba evoluției faptelor sufletești”, de la cele mai simple, comune cu psihicul animal, până la procesele psihice superioare (gândire, sentimente, voință), este trasată de amânarea acțiunii, datorită nevoii de elaborare lentă a răspunsului final, prin introducerea de termeni intermediari între stimuli și reacție (idem, p. 90). Teodor  Dima (2007, p. 171) consideră că teoria lui Mihai Ralea reprezintă o „variantă  românească a  îndoielii  carteziene”. Personal, consider că teoria amânării este expresia cea mai înaltă a tendinței de indigenizare a psihologiei sociale în România, precum și o contribuție românească semnificativă la antropologia filozofică europeană.

În perioada interbelică, la Universitatea „Regele Ferdinand I” din Cluj, profesorul Florian Ștefănescu-Goangă a promovat o concepție modernă asupra obiectului psihosociologiei, și anume „interacțiunea umană” Din prelegerile ținute în anul universitar 1939/1940, multiplicate de către asistentul său de atunci, Anatolie Chircev, reținem că:

Psihologia socială este chemată să explice mecanismul interacțiunii umane […], să studieze procesele de interacțiune între individualitatea biologic și procesele sociale ale indivizilor, ca și grupările sociale din care rezultă și se dezvoltă natura umană. [psihologia socială studiază – n.n] Comportamentul social al indivizilor, ca mod de influență al unuia (unora) asupra altuia (altora); efectele și formele interacțiunii sociale: directe (de la persoană la persană, persoană – grup) și indirect (dintre persoane și instituții); precum și devenirea social a personalității individului, prin procesele salew de socializare și umanizare (apud Tucicov-Bogsan, 1984, p. 16).

Tot la Universitatea din Cluj, în anii 1947-1948, Alexandru Roșca a predat un „Curs de psihologie socială experimentală” prin care a pus în circulație tezele și cercetările de laborator din lucrările principale ale psihosociologilor americani și europeni (F.H. Allport,  Ch. Bühler, E. Hurlock, K. Lorenz, W. Moede, J.L. Moreno, Ch. Murchinson, Th. Newcomb, M. Sherif ș.a.).

Succinta trecere în revistă a contribuției cursurilor universitare la indigenizarea psihologiei sociale în România ar fi cu totul incompletă dacă nu am aminti și de prelegerile ținute la Universitatea din Iași începând din 1928 de către profesorul Vasile Pavelcu, care, deși nu a predat un curs propriu-zis de psihologie socială, a subliniat importanța acestei discipline. Cu studiul „Funcția afectivității”, Vasile Pavelcu (1936/1999) este – în opinia mea – ințiatorul pe plan mondial al psihosociologiei afectivității.

Până la reforma învățământului din 1948, psihologia socială din România a fost mai degrabă importatoare, consumatoare de psihologie socială vestică, decât producătoare de psihosociologie autohtonă, ceea ce nu înseamnă că nu s-au făcut cercetări de teren semnificative, experimente naturale sau de laborator sau că nu au apărut tendințe de indigenizare. Cei mai reprezentativi psihosociologi români ai acestei perioade au făcut studii de specialitate sau doctorate în străinătate: Constantin Dimitrescu-Iași, Constantin Rădulescu-Motru, Traian Herseni în Germania; Dumitru Drăghicescu, Mihai Ralea, Vasile Pavelcu în Franța.

După instalarea comunismului în România, psihologia socială a fost interzisă ca disciplină universitară timp de aproape două decenii (1948-1965), fiind considerată, alături de sociologie, genetică și cibernetică, „pseudoştiinţă burgheză”. S-a întrerupt astfel importul de psihosociologie euro-americană și a fost stopată orice tentativă de producere a unei psihologii sociale autohtone. Mai mult, în numele „luptei ideologice”, psihologia socială vestică a fost condamnată ca neștiințifică, retrogradă și manipulatoare. Sunt ilustrative în acest sens lucrările lui Mihai Ralea Caracterul antiuman și antiștiințific al psihologiei burgheze americane (1954) și „Războiul psihologic”, instrument al agresiunii imperialiste (1954). În această „perioadă neagră” sau mai degrabă „roșie” a științelor socioumaniste din țara noastră s-au făcut traduceri de specialitate aproape exclusiv din literatura rusă. Librăria „Cartea rusă” punea la dispoziție lucrări tipărite în URSS, la prețuri accesibile. În 1956, prin Hotărârea de Guvern din 10 mai, se înființează Institutul de Psihologie, director fiind numit Mihai Ralea.

În România comunistă, psihologia socială a fost recunoscută ca disciplină în învățământul superior după Congresul al IX-lea al PCR, în 1965. Aşadar, a renăscut, dar cu o întârziere de 20 de ani faţă de psihologia socială din Europa de Vest şi nu cu ajutorul psihosociologilor americani, cum s-a întâmplat dincolo de „cortina de fier”, şi nu prin reînnodarea tradiției psihologiei sociale interbelice, ci sub controlul ideologiei marxist-leniniste şi prin importul forțat al ştiinţei sovietice despre om, considerată cea mai avansată din lume. Unii dintre viitorii profesori universitari au fost trimiși la studii la Moscova sau la Leningrad (actualul Sankt Petersburg). Psihosociologii afirmați în perioada interbelică, pentru a nu-și pierde statutul academic, au fost siliți să se „recicleze” și să-și dovedească atașamentul față de ideologia marxist-leninist-stalinistă. Mai tragică a fost soarta celor care au suferit în închisorile comuniste, urmare a activității politice anterioare arondării României în sfera de influență sovietică. Acestora li s-a interzis un timp să mai publice sub semnătură proprie.

Este cunoscut cazul lui Traian Herseni (1907-1980), strălucit discipol și colaborator al profesorului Dimitrie Gusti. Acesta a scris în colaborare o Introducere în psihologia socială (1966), Mihai Ralea fiind prim semnatar. Din totalul de 325 de pagini de text (fără lista bibliografică și indicii de autori și de materie), 69 de pagini (reprezentând 30% din volumul lucrării) sunt consacrate elementelor de psihologie socială în operele lui Karl Marx, Frederich Engels și Vladimir Ilici Lenin. Autorii Introducerii… susțin că „Marx și Engels au pus și au rezolvat problemele de bază – de ordin filozofic și metodologic – ale psihologiei sociale înainte de a fi formulate de cercetătorii burghezi” (Ralea; Herseni, 1966, p. 25) și că  „operele lui Lenin au marcat o etapă nouă în dezvoltarea științei marxiste” (idem, p. 73).

Un număr de 140 de pagini din Introducere… tratează problemele de bază ale psihologiei sociale: relațiile interpersonale, colectivitățile umane, cultura – sub aspect psihologic. Evident că în deceniul al șaptelea al secolului trecut aria psihologiei sociale vestice era mai largă. Sunt convins că Traian Herseni, sub conducerea căruia în 1967 mi-am început activitatea de psihosociolog în cadrul Institutului de Psihologie al Academiei R.S.R., ca și, foarte probabil, Mihai Ralea, care  la acea dată deținea înalte demnități de stat, aveau informații la zi despre progresele psihosociologiei euro-americane. Constrângerile politico-ideologice i-au făcut să treacă sub tăcere aceste progrese din domeniu și să facă insistent trimiteri la autori sovietici, precum: B.G. Ananiev, A.G. Kovalev, S.L. Rubinstein, B.D. Parîghin, A.F. Șișkin, V.P. Tuarinov, pe care istoria psihologiei sociale mondiale nu i-a reținut. Definiția psihologiei sociale ca fenomen este preluată după manualul Bazele filozofiei marxiste (1958), editat de Institutul de Filozofie al Academiei de Științe a URSS (Ralea; Herseni, 1966, p.85).

Apariția și dezvoltarea psihologiei sociale în România este rapid expediată: se acordă mai multă atenție preistoriei decât istoriei propriu-zise a acestui domeniu. Sunt menționate numele psihosociologilor Anatolie Chircev, Constantin Dumitrescu-Iași, Dumitru Drăghicescu, Florian Ștefănescu-Goangă și Constantin Rădulescu-Motru, care are meritul de a fi introdus determinismul social și cultural în domeniul psihologiei, dar a cărui orientare rămâne, în general, idealistă (idem, p. 309). Sunt criticate, firește, orientările nemarxiste românești și străine; în final, este propusă construirea unei noi ramuri a psihologiei sociale, numită de către autori „psihologia socială proiectivă”, care să studieze viitorul așa cum a fost el prefigurat în documentele Congresului al IX-lea al PCR.

Am acordat mai mult spațiu prezentării Introducerii… nu numai pentru că aceasta a fost prima lucrare de psihologie socială care a apărut în România în perioada comunistă, ci și pentru că multă vreme a reprezentat un etalon pentru cei ce se apropiau de acest domeniu.

Dezgheţul ideologic (perioada 1965-1971) a permis într-o oarecare măsură importul de psihosociologie vestică, în special franceză şi americană. Dar chiar și în deceniul al optulea au apărut lucrări care începeau istoricul constituirii psihologiei sociale cu contribuția lui Karl Marx și Frederich Engels la punerea bazelor psihologiei sociale științifice, urmată de relevarea problemelor de psihologie socială în lucrările lui Vladimir Ilici Lenin (vezi Golu, 1974, pp.40-66). Au apărut însă cărți, care deși se declarau sau chiar erau fundamentate  materialist dialectic și istoric, făceau cunoscute la noi teoriile și cercetările concrete din psihosociologia vestică (Chelcea, 1982; Grama, 1973; Herseni, 1970, 1973; Mamali, 1974; Mărginean, 1973; Mihu, 1970; Mitrofan, 1984; Mureșan, 1980; Neculau, 1974, 1977; N. Radu, 1974; I. Radu, 1977; Tucicov-Bogdan, 1973; C. Zamfir, 1972, 1973, 1980; E. Zamfir, 1978; Zlate, 1975). Apreciez că și în condițiile totalitarismului comunist au apărut lucrări semnificative, care au făcut ca evenimentele din decembrie 1989 să nu găsească în aria psihologiei sociale un teren gol. Din inițiativa profesoarei Ana Tucicov-Bogdan (Universitatea din București) s-a publicat primul Dicționar de psihologie socială (1981) – singurul de acest fel din țările ex-comuniste – și prima istorie a psihologiei sociale în România (Tucicov-Bogdan, 1984)

Prăbuşirea comunismului a însemnat o nouă renaştere pentru psihologia socială din România, de data aceasta cu ajutorul psihosociologilor din Vest. Și această a doua renaștere a psihologiei sociale nu a însemnat o soluție de continuitate cu psihosociologia interbelică. După decembrie ’89, s-au confruntat, neoficial, tacit, două poziţii: 1) de respingere, de radiere a psihosociologiei din perioada comunistă şi de „trecere sub uitare” a celor care au făcut „compromisuri” ideologice; 2) de selecţie, de valorificare a operei ştiinţifice din trecut, concomitent cu recuperarea celor „compromişi”. Cele două orientări s-au resimţit şi în alte ţări din fostul „lagăr socialist”, inclusiv în Federaţia Rusă (Prikhidko, 2009). Cred că a fost vorba și de un conflict non-violent între generații, alimentat de interese politice, dar și individuale. S-a reluat importul de psihosociologie euro-americană. Dovadă în acest sens sunt manuale (Chelcea, 2008; Iluț, 2009; Neculau, 2003), după care se predă psihologia socială în Universitățile din București, Cluj-Napoca și Iași, ca și prima Enciclopedie de psihosociologie (Chelcea; Iluț, 2003) și primul manual universitar de psihologie interculturală (Gavreliuc, 2011). Se regăsesc în aceste lucrări temele actuale ale psihosociologiei din Vest. Sunt prezentate orientările teoretice și principalele teorii din psihologia socială euro-americană sau, mai corect, americano-europeană. Există chiar o concurență cine „povestește” primul ce a aflat din manualele și revistele americane, franceze sau engleze, de parcă în Canada, Germania, Italia, Spania etc. sau în țările cu economie emergentă nu ar exista cercetări și publicații de specialitate.

Sigur, limba reprezintă o barieră (chiar studiul de față suferă de pe urma acestui lucru: nu au fost consultate cărțile și revistele de specialitate în limbile chineză, coreană, filipineză, japoneză, ș.a.m.d., ci doar publicațiile în limbile engleză și franceză), dar rezumatele studiilor din mai toate revistele academice sau studiile în întregime sunt traduse în limbi de circulație internațională. Engleza este latina timpurilor moderne, se știe, dar a orienta prin politica științei publicarea rezultatelor cercetărilor autohtone numai pentru specialiștii din străinătate în revistele cu circulație internațională – așa cum se întâmplă în prezent la noi – mi se pare un deserviciu adus indigenizării psihosociologiei. La fel de păgubitor ar fi ca rezultatele cercetărilor noastre să se publice doar în limba română, având ca public-țintă profesioniștii din domeniu. Izolarea ar duce la „reinventarea roții”. Se impune, în beneficul psihosociologiei românești, cooperarea în primul rând cu psihosociologii vestici, ca și cu psihosociologii din „restul lumii”.

Ca disciplină științifică teoretico-aplicativă, psihologia socială din România, ancorată în cultura națională și abordând cu predilecție problemele din acest spațiu, ar trebui să se adreseze în primul rând intelectualității autohtone, să contribuie la consolidarea identității naționale, premisă a construirii identității europene a românilor. Dobândind o identitate europeană, germanii și francezii – ca să mă refer la „motorul” UE – nu și-au anulat identitatea națională. Cred cu tărie că unificarea europeană se va realiza păstrându-se și cultivându-se identitățile culturale, etnice și naționale. Eșecul teoriei melting pot din sociologia americană  a anilor 1960, care susținea că apariția unei noi identități s-ar realiza prin topirea, ca într-un creuzet, a caracteristicilor culturale, etnice și naționale, ar trebui să dea de gândit „savanților” care înclină să sacrifice identitatea națională românească pentru a grăbi dobândirea noii identități europene. Astfel de „gânditori” se străduiesc să găsească defectele românilor și se întreabă de ce România este altfel (vezi Boia, 2012), uitând că toate popoarele diferă între ele, că toate „au caracteristici culturale și psihologice pozitive și negative, care le conferă o identitate și le deosebește (Neiburg, 2001, p. 10296). Într-un ritm mai rapid sau mai lent, într-o măsură sau alta, toate popoarele sunt creatoare de cultură și civilizație.

Unii psihosociologi teoretizează că este greșit să vorbim de popoare: ar trebui să vorbim de populații. Poporul român a dispărut din istorie, există doar o populație care trăiește în România! De acord cu alți cercetători ai problemei identității naționale (Anderson, 1983; Craig, 1994; Smith, 1986; ș.a.), consider că istoria grupului (în sensul de popor sau națiune din care facem parte) reprezintă elementul fundamental al identității naționale (Chelcea, 2008, p. 16). Trecutul rechemat în memorie reprezintă o resursă durabilă a identității naționale, un „program pentru prezent” (Schwartz, 1996, p. 910). Loialitatea față de propriul grup nu presupune per se ostilitate față de alte grupuri, iar „patriotismul constructiv” nu implică păstrarea prejudecăților etnice, denigrarea altor popoare sau națiuni, ci atașament față de propria națiune (Chelcea, 2010, 97)

Îndârjirea cu care unii publiciști și-au făcut un program de demitizare a istoriei naționale și a imaginii de sine a românilor este menită, voit sau nu, să șteargă identitatea națională. Figurile legendare ale istoriei noastre sunt reduse la dimensiuni cotidiene; caracteristicile pozitive ale poporului român sunt denunțate ca „mituri comuniste”, dar nu și caracteristicile negative. După cum arăta Anthony D. Smith (1986), profesor la vestita London School of Economics, miturile au rol central în construirea și păstrarea identității naționale, reprezintă un constituent fundamental al identității etnice, culturale, naționale. Jean-René Ladmiral și Edmond Marc Lipiansky (1989, p. 9) se pronunțau în același sens: miturile sunt elemente esențiale care conferă conștiinței colective o configurație specifică a „personalității” și „unității sale”.

Indigenizarea psihosociologiei presupune, înainte de orice, păstrarea identității naționale și cunoașterea reprezentării sociale a identității naționale, precum și cultivarea limbii materne, un important „marcator de identitate” (Taboada-Leonetti, 1990, p. 45). Limba română este suficient de dezvoltată pentru a exprima și cele mai subtile idei; nu este bună numai pentru înjurături, drept pentru care ar trebui să încetăm să o mai vorbim – cum pretind azi unii „intelectuali” foarte vocali (vezi Patapievici, 1996, p. 64). Este de datoria fiecăruia dintre noi, cei care ne-am făcut o profesie din psihologia socială, să găsim în limba română echivalențele terminologice cele mai exacte. O formulă recomandabilă ar fi să trecem între paranteze rotunde termenii din limba engleză sau din alte limbi de circulație internațională, lângă echivalențele găsite. S-ar putea ca alții să propună o traducere terminologică mai aproape de spiritul limbii române.

Procesul de indigenizare a psihosociologiei este însă firav: ne mărginim să testăm în spaţiul nostru cultural teoriile şi metodologiile psihosociologiilor din Vest, nu ţintim mai sus, spre lansarea unor teorii pe baza cercetărilor concrete, experimentale şi de teren în aria culturală din România. Deşi psihosociologii români sunt prezenţi la congresele şi conferinţele internaţionale, ceea ce este dătător de speranţă, în cei peste douăzeci de ani de la prăbuşirea comunismului – m-aş bucura să greşesc! –  nu a apărut într-o editură din străinătate decât o singură carte de psihologie socială scrisă de specialiştii din România pe baza cercetărilor autohtone. Este vorba despre lucrarea coordonată de Adrian Neculau, La vie quotidienne en Roumanie sous le communisme (cu o „Prefaţă” de Serge Moscovici), publicată în Franţa la Editura L’Harmattan (Paris, 2008). Nu mi se pare suficient ca psihosociologia românească să existe, ea trebuie să fie şi percepută pe plan internaţional. Manifestăm, din păcate, o condamnabilă opacitate faţă de psihosociologiile din ţările emergente, fie ele din imediata noastră apropiere (din Europa de Est) sau de la mare depărtare (din Asia şi America Latină). Am aruncat la coșul de gunoi concepția materialismului istoric. După decembrie ’89 nu s-au tradus la noi decât foarte puține cărţi de psihologie socială din ţările emergente și ignorăm progresele psihosociologilor din Federația Rusă și din țările ex-comuniste.

Aşa cum observa Serge Moscovici (1996, 12), în ţările din Estul  Europei, deci şi în România, există o „pepinieră de noi talente”. Nu mă îndoiesc de acest lucru. Dar lucrează aceste talente cu foarte mult entuziasm pentru indigenizarea psihosociologiei în România?  Aceasta rămâne o întrebare.

Concluzii

 

Pentru crearea unei psihosociologii globale, este necesară „idigenizarea” acestui domeniu de studiu cu caracter interdisciplinar, relativ independent, nu doar subramură a psihologiei sau a sociologiei. Împotriva globalizării psihosociologiei şi pentru indigenizare se pronunţă specialişti nu numai din ţările cu economie emergentă, dar şi din ţările dezvoltate, din SUA, Canada, Suedia ș.a.

Există mai multe moduri de a înțelege procesul de indigenizare a psihologiei (inclusiv a psihosociologiei): legând-o de decolonizare, neocolonizare, modernizare sau de globalizare. În opinia mea, glocalizarea psihologiei sociale, altfel spus, indigenizarea psihosociologiei, este un proces logic, cerut de principiul validităţii externe a cercetării științifice, şi în acelaşi timp legic, impus de dezvoltarea cunoaşterii și modernizarea societăților non-vestice.

Dacă încă de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul celui de-al XX-lea, când s-a născut psihosociologia, societățile vestice beneficiau de resurse economice și intelectuale pentru dezvoltarea acestui câmp de cercetare, în prezent și societățile non-vestice încep să aibă această oportunitate. Așa cum opina profesorul Kwang-Kuo Hwang, „Emergența psihologiei indigene este rezultatul modernizării intelectualilor non-vestici. Procesul modernizării dă posibilitatea cercetătorilor non-vestici să înfățișeze în mod științific psihologia poporului din care fac parte” (Hwang, 2005, p. 83). Să nu uităm că psihologia socială are o responsabilitate dublă: să înţeleagă oamenii în termeni proprii şi să formuleze principiile generale ale comportamentului uman. „Dezvoltarea înţelegerii oamenilor în termeni proprii este valoroasă în sine, dar cercetarea științifică trebuie, de asemenea, să servească pentru construirea unei psihologii [sociale – n.n.] globale” (Allwood; Berry, 2006, p. 265).

Consider că indigenizarea psihosociologiei, departe de a fi făcută „de indigeni, despre şi pentru indigeni”, presupune dialogul continuu între specialiştii domeniului din întreaga lume, nu ridicarea de „ziduri chinezeşti” între ţări şi culturi, ceea ce ar fi, de altfel, imposibil în epoca globalizării și contraproductiv în efortul de construire a psihosociologiei umanității. Mă raliez punctului de vedere al profesorului John G. Adair de la University of Manitoba (Canada): „Pentru ca psihologia [socială – n.n.] să devină cu adevărat internațională este important ca această disciplină să se adapteze cultural sau, altfel spus, să se indigenizeze și psihologii [sociali – n.n.] să-și facă cunoscute cercetările lor și să contribuie la domeniul larg al psihologiei [sociale – n.n.]”  (Adair et al., 2009, p. 59). Succesul edificării unei „psihosociologii globale”, opusă „globalizării psihologiei sociale”, se decide în ţările emergente, precum România, şi – de ce nu?! – şi în ţările încă slab dezvoltate. Africa sub-sahariană, „Africa Neagră”, cu o populație de peste 750 de milioane de locuitori din 47 de țări cu structură etnică, lingvistică și politică diversă, dar care este percepută ca o unitate culturală – așa cum nota profesorul A. Bame Nsamenang (2007) de la École Normale Supérieure din Bamenda (Camerun) – rămâne aproape o „pată albă” pe harta psihosociologiei. Când se va auzi şi vocea „Africii Negre”, probabil că abia atunci psihosociologia va putea fi considerată globală.

În ce privește indigenizarea psihosociologiei în România, sunt de părere că această problemă științifică, ce rămâne de clarificat din punct de vedere teoretic și metodologic, ar trebui abordată în perspectiva globalizării, mai precis a subprocesului de glocalizare. Ca țară europeană, suntem parte a culturii vestice – a se vedea dihotomia „culturi vestice” vs. „culturi estice” propusă de Geert Hofstede (1980) –, totuși sinele (self-ul) românesc are caracteristici specifice, cultura românească are o fizionomie proprie. Ideile lui Constantin Rădulescu-Motru (1919, p. 1), revolta sa privind situația României de după Primul Război Mondial, mi se par de actualitate:

Poporul român s-a întâlnit cu ființa Europei la toate răspântiile vieții sale istorice. În toate momentele lui hotărâtoare ’Europa’ era adusă în conștiința noastră publică. Și era natural să fie așa. […] Respirăm aerul întregii Europe. Pământul pe care stăm cu picioarele îl rodesc picăturile de ploaie venite din toate colțurile Europei. De ce plămânii care ne roșesc sângele și pământul care ne nutrește să se bucure de mai multă libertate, de cum s-ar bucura mintea care ne conduce? De ce noi românii să ieșim din marele război, înjosiți la rangul de colonie culturală a unui popor, fie el cât de puternic și de glorios acel popor? (apud Schifirneț, 2004, p. 390)

Cercetările psihosociologice de la noi ar trebui să pornească de la realitatea noastră europeană, de la cultura românească și ar trebui să abordeze, în primul rând, problemele sociale ale tranziției post-comuniste, agravate de criza economico-socială: sărăcia, șomajul, migrația externă, relațiile dintre generații, încrederea interpersonală și în clasa politică, reorganizarea memoriei sociale, identitatea națională și identitatea europeană. Totodată, astfel de cercetări ar trebui să aibă în vedere formularea de teorii cu diferite niveluri de generalitate, de la teoriile ad hoc, la cele cu nivel mediu și maxim de generalitate. Opinez că indigenizarea psihologiei sociale în România va consolida procesul de indigenizare a acestei discipline științifice în Europa și va contribui la cristalizarea psihosociologiei globale.

Bibliografie

Adair, John G. (1999), „Indigenisation of psychology: The concept and its practical implementation”, Applied Psychology: An International Review, 48, pp. 403–418.

 Adair, John G.; Kagitçibași, Cigdem (1995), National Development of Psychology: Factors Facilitating and Impeding Progress in Developing Countries. Taylor & Francis Group.

Adair, John G.; Kashima, Yoshi; Maluf, Maria Regina; Pandey, Janak (2009 ) „Beyond indigenization: International dissemination of research by majority-world psychologists”, în A. Gari;  K.

Mylkonas (eds.). Quod Erat Demonstrandum (Q.E.D.): from Heroditus’ ethnographic  journeys to cross-cultural research, pp. 59-68. Atena : Atropus Editions.

Allwood, Carl M. (2011), „On the foundation of the indigenous psychologies”, Social Epistemology, 25, 1, pp. 3–14.

Allwood, Carl M.; Berry, John W. (2006), „Origins and development of indigenous psychologies: An international analysis”, International Journal of Psychology, 41, 4, pp. 243–268.

Anderson, Benedict (1983), Imagined Communities: Reflections on the Origin and Spread of Nationalism. New York: Verso.

Berry, John W.; Poortinga, Ype H.; Segall, Marshall H.; Dasen, Pierre R. (1992), Cross-cultural Psychology. Research and Applications. Cambridge: Cambridge University Press.

Boia, Lucian (2012), De ce este România altfel? București: Editura Humanitas.

Bullock, Merry [2006] (2010), „Toward a Global Psychology”.  (Disponibil: http://www.apa.org/monitor/may06/ceo.aspx) [Accesat: 17.12.2012].

Chelcea, Septimiu (1982), Experimentul în psihosociologie. București: Editura Științiică și Enciclopedică.

Chelcea, Septimiu; Chelcea, Ion (1990), „Interpretarea psihosociologică a legendei-mit despre Negru Vodă”, Revista de Psihologie, 3-4, pp. 219-229.

Chelcea, Septimiu (2000), „Reorganizarea memoriei sociale în tranziția postcomunistă din România”, Revista Română de Comunicare și Relații Publice, 2-3, pp. 33-60.

Chelcea, Septimiu; Iluț, Petru (coord.) (2003). Enciclopedie de psihosociologie. București: Editura Economică.

Chelcea, Septimiu (2004), „Self-ul şi organizarea socială. Cu referire la self-ul românesc în tranziţie”, Revista de Psihologie Organizaţională, 1-2, pp. 35-44.

Chelcea, Septimiu  (2008), „Memorie și identitate, constructe sociale”, în Septimiu Chelcea (coord.). Memorie socială și identitate națională (pp. 5-22). București: Editura INI.

Chelcea, Septimiu (2010), „Cu referire la români: caracter național, naționalism, patriotism”, în  Vasile Boari; Sergiu Gherghina; Radu Murea (eds.). Regăsirea identității naționale (pp. 92-99). Iași: Editura Polirom.

Chiu, Chi-Yue (2007), „How can asian social psychology succeed globally?”, Asian Journal of Social Psychology, 10, pp. 41–44.

Church, Timothy A.; Katigbak, M. S. (2002), „Indigenization of psychology in the Philippines”, International Journal of Psychology, 37, pp. 129–148.

Craig, Calhoun (1994), „Social theory and the politics of identity”, în Calhoun Craig (ed.). Social Theory and the Politics of Identity (pp. 9-36.). Oxford, UK: Blackwell.

Diaz-Loving, Rolando (2005), „Emergence and contributions of a Latin American indigenous social psychology”, International Journal of Psychology, 40, 4, pp. 213-227.

Dima, Teodor (2007),  Amânarea,  variantă  românească a  îndoielii  carteziene”,  în Viorel  Cernica  (coord.) Studii  de  istorie a  filosofiei românești (vol. 2, pp. 171-179). București: Editura  Academiei  Române.

Drăghicescu, Dimitrie (1905), Psihologia socială. Lecția de deschidere ținută în ziua de 12 Noembrie. București: Tipografia „Munca”.

Drăghicescu, Dimitrie (1907), Din psihologia poporului român. București: Editura Librăriei Leon Alcalay.

Edelman, Marc; Haugerud, Angelique (eds.) (2005), The Anthropology of Development and Globalization. From Clasical Political Economics to Contemporary Neoliberalism. Melden, MA: Blackwell Publishing.

Enriquez, Virgilio G. (1989), Indigenous Psychology and National Consciousness. Tokyo: Institute for the Study of Languages and Cultures of Asia and Africa.

Enriquez, Virgilio G. (1990), „Towards a liberation psychology”, în V.G. Enriquez (ed.) Indigenous Psychology: A Book of Readings (pp. 123–136). Quezon: Philippine Psychology Research and Training House.

Festinger, Leon (1962), Social Science Research Council Archives, Accesssion 1, Series 1, Commitee Projects, Subseries 34, Transnational Social Psychology, box 305, folder 1759, Rockefeller Archive Center, Steepy Hollow, New York.

Franzoi, Stephen L. [1996] (2000), Social Psychology (ediţia a II-a). Boston: McGraw Hill.

Gavreliuc, Alin (2002), O călători alături de „celălalt”. Studii de psihologie socială. Timişoara: Editura Universităţii de Vest.

Gavreliuc, Alin (2011), Psihologie interculturală. Repere teoretice şi diagnoze româneşti. Iaşi: Editura Polirom.

Golu, Pantelimon (1974), Psihologie socială. București: Editura Didactică și Pedagogică.

Golu, Pantelimon (1989), Fenomene și procese psihosociale. București: Editura Științifică și Enciclopedică.

Grama, Dinu (1973), Preferința interpersonală. București: Editura Științifică.

Halbwachs, Maurice (1941), La Topographie légendaire des évangiles en Terre sainte. Étude de mémoire collective. Paris: PUF.

Haslam, Nick; Yoshihisa,  Kashima (2010), „The rise and rise of social psychology in Asia: A bibliometric analysis”, Asian Journal of Social Psychology, 13, 3, pp. 202–207.

Herseni, Traian (coord.) (1970), Industrializare și urbanizare. Cercetări de psihosociologie concretă la Boldești. București: Editura Academiei R.S.R.

Herseni, Traian (coord.) (1973), Psihologia colectivelor de muncă. Întreprinderea industrială. București: Editura Academiei R.S.R.

Ho, David Y.F. (1998), „Indigenous psychologies: Asian perspectives”, Journal of Cross-Cultural   Psychology, 29, pp. 88-103.

Ho, David Y.F. et al. (2001), „Indigenization and beyond: Methodological relationism in the study of personality across cultural traditions”, Journal of Personality, 69, 6, pp. 925-953.

Hofstede, Geert (1980), Culture’s Consequences: International Differences in Work‑Related Values. Londra: Sage.

Hwang, Kwang-Kuo (2005a), „From anticolonialism to postcolonialism: The emergence of chinese indigenous psychology in Taiwan”, International Journal of Psychology, 40, 4, pp. 228-238.

Hwang, Kwang-Kuo (2005b), „The third wave of cultural psychology: The indigenous movement”, The Psychologist, 18, 2, pp.80-83.

Iluţ, Petru (2009), Psihologie socială şi sociopsihologie. Iaşi: Editura Polirom.

Jackson, Paul R. (2005), „Indigenous theorizing in a complex world”, Asian Journal of Social Psychology, 8, pp. 51–64.

 Kim, Uichol;  Berry, John W. (1993),  Indigenous Psychologies: Research and Experience in Cultural Context. Londra: Sage Publications.

Lin, Z.H. (1995), „Some preliminary comments on Prof. K. S. Yang’s article ‘Why do we need to develop an indigenous Chinese psychology?’” [în l. chineză]. Indigenous Psychological Research in Chinese Societies, 4, pp. 324-328.

Liu, James H.; Hung Ng, Sik (2005), „Connecting Asians in global perspective: Special Issue on past contributions, current status and future prospects for Asian social psychology”, Asian Journal of Social Psychology, 10, pp. 1–7.

Kim, Uichol (2000), „Indigenous, cultural, and cross-cultural psychology: A theoretical, conceptual, and epistemological analysis”, Asian Journal of Social Psychology, 3, 3, pp. 265–287.

Kim, Uichol;   Yang, Kuo-Shu;  Hwang, Kwang-Kuo (eds.)  (2006),  Indigenous and Cultural Psychology: Understanding People in Context. New York: Springer Science.

Krâsiko, V. G. [2005] (2007), Psihologia socială. Bucureşti: Editura EuroPress Group.

Ladmiral, Jean-René;  Lipiansky, Edmond Marc. (1989), La communication interculturelle. Paris: Armand Colin.

Mamali, Cătălin (1974), Intercunoașterea. București: Editura Științifică.

Mărgineanu, Nicolae (1973), Condiția umană. București: Editura Științifică.

Mihu, Achim (1970), Sociologia americană a grupurilor mici. București: Editura Politică.

Moghaddam, Fathali M. (1987), „Psychology in the three worlds: As reflected by the crisis in social psychology and the move toward indigenous third-world psychology”, American Psychologist, 42, 10, pp.912-920.

Moscovici, Serge şi Marková, Ivana [2006] (2011), Psihologia socială modernă. Istoria creării unei științe internaționale, traducere de Dorina Achelăriței și Hans Neumann. Iași: Editura Polirom (The Making of Modern Social Psychology. The Hidden Story of How an International Social Science was Created. Malden, MA: Polity Press).

Moscovici, Serge (1996), „Prefaţă”, în A. Neculau (coord.). Psihologie socială. Aspecte contemporane (pp. 7-15). Iaşi: Editura Polirom.

Mureșan, Pavel (1980), Învățarea socială. București: Editura Albatros.

Mitrofan, Nicolae (1984), Dragostea și căsătoria. București: Editura Științifică și Enciclopedică.

Neiburg, Federico (2001), „National character”, în N.J. Smelser; P.B. Baltes (eds.). International Encyclopedia of Social & Behavioral Sciences (vol. 20, pp. 10295-10299). Amsterdam: Elsevier Science.

Neculau, Adrian (1974), Introducere în dinamica grupurilor. Iași: Editura Universității „Al. I. Cuza”.

Neculau, Adrian (1977), Liderii în dinamica grupurilor. București: Editura Științifică și Enciclopedică.

Neculau, Adrian (1989), A trăi printre oameni. Iași: Editura Junimea.

Neculau, Adrian (coord.) (2003), Manual de psihologie socială. Iași: Editura Polirom.

Neculau, Adrian (sous direction de) (2008), La vie quotidienne en Roumanie sous le communisme. Paris: L’Harmattan.

Nsamenang, A.B. (2007), „Origins and development of scientific psychology in Afrique Noire”, în Michael J. Stevens și Danny Wedding (eds.), Psychology: IUPsyS Global Resource. London: Psychology Press.

Patapievici, Horia-Roman (1999), Politice. București: Editura Humanitas

Pavelcu, Vasile [1936] (1999), „Funcția afectivității”, în Vasile Pavelcu, Elogiul prostiei. Psihologie aplicată la viața cotidiană (pp. 167-184). Iași: Editura Polirom.

Prikhidko, Alyona (2009), „Sociopsychological aspects of the adaptation of russian scientists to social change”, Social Sciences,  40, 1, pp. 91-101.

Radu, Ioan (1977), Psihologie socială. Cluj-Napoca: Editura Universității Universitatea „Babeș-Bolyai”, din Cluj-Napoca.

Radu, Ioan; Iluț Petru; Matei, Liviu (1994), Psihologie socială. Cluj-Napoca: Editura Exe S.R.L.

Radu, Nicolae (1974), Teoria grupurilor și cercetarea colectivelor școlare. București: Editura Didactică și Pedagogică.

Ralea, Mihai (1930-1931), „Un manual românesc de psihologie”, Viața Românească, 50, 12, pp. 346-349.

Ralea, Mihai (1930-1931), Psihologie socială. Curs ținut la Universitatea din Iași (multiplicat, editor C. Nicuță).

Ralea, Mihai (1944-1945), Curs de psihologie socială ținut la Universitatea din București (note stenografiate).

Ralea, Mihai [1946] (1972), Explicarea omului (Scrieri, vol. I). București: Editura Minerva.

Ralea, Mihai (1954), Caracterul antiuman și antiștiințific al psihologiei burgheze americane. București: Editura de Stat pentru Literatură Științifică.

Ralea, Mihai (1954), „Războiul psihologic”, instrument al agresiunii imperialiste. București: Colecţia Societăţii pentru Răspândirea Ştiinţei şi Culturii.

Ralea, Mihai; Herseni, Traian  (1966), Introducere în psihologia socială. București: Editura Științifică.

Rădulescu-Motru, Constantin (1919), „Ideea europeană”, Ideea Europeană, 1, pp. 1-2.

Rădulescu-Motru, Constantin (1923), Curs de psihologie. București: Editura Cultura Națională.

Rădulescu-Motru, Constantin (1904), Cultura română și politicianismul. București: Editura Librăria Socec & Co.

Ritzer, George [1993] (2003), Mcdonaldizarea societăţii, traducere de Victoria Vușcan. Bucureşti: Editura Comunicare.ro.

Ritzer, George (ed.) (2005), Encyclopedia of Social Theory, Thousand Oaks, CA: Sage.

Ritzer, George [2007] (2010), Globalizarea nimicului. Cultura consumului şi paradoxurile abundenţei, traducere de Raluca Popescu. Bucureşti: Humanitas.

Roco, Mihaela (1979), Creativitatea individuală și de grup. București: Editura Academiei R.S.R.

Schifirneț, Constantin (2004-2005), C. Rădulescu-Motru. Viața și faptele sale (3 vol.), București: Editura Albatros.

Schwartz, Barry (1996), „Memory as a cultural system: Abraham Lincoln in World War II”, American Sociological Review,  61, 5, pp. 908-927.

Shaver, P. R. (1974), „European perspectives on the crisis in social psychology”, Contemporary Psychology, 18, pp. 356-359.

Sinha, Durganand (1998), „Changing perspectives in social psychology in India: A journey towards indigenization”, Asian Journal of Social Psychology, 1, pp. 17-31.

Sinha,  Durganand (1986), Psychology in a Third World Country: The Indian Experience, Londra: Sage Publications.

Sinha, Durganand (1997), „lndigenizing psychology”, în J.W. Berry; Y. Poortinga;  J. Pandey (eds.), Hundhook of Cross-Cultural Psychology. Theory  and Method (vol. 1, pp.1 29-169). Boston: Allyn  & Bacon.

Smith, Anthony D. (1986), The Ethnic Origins of Nations. Oxford: Basil Blackwell.

Smith, Peter B. (2005), „Is there an indigenous European social psychology?”, International Journal of Psychology, 40, 4, pp. 254-261.

Ștefănescu-Goangă, Florian (1939/1940), Curs de psihologie socială. Cluj: Universitatea „Regele Ferdinand I” (multiplicat).

Sternberg, Robert J. (1988),  The Triangle of Love: Intimacy, Passion, Commitment. N.Y.: Basic Books.

Taboada-Leonetti,  Isabel (1990), „Stratégies identitaires et minorités: le point de vue du sociologue ”, în Camilleri Carmel et al., Stratégies identitaires, Paris : PUF .

Triandis, Harry C. (1997), „A cross-cultural perspective on social psychology”, în C. McGarty; S.A. Haslam (eds.), The Message of Social Psychology (pp. 342-354). Oxford, UK: Blackwell Publishers.

Triandis, Harry C. (2000), „Dialectics between cultural and cross-cultural psychology”, Asian Journal of     Social Psychology, 3, 3, pp. 185–195.

Tucicov-Bogdan, Ana; Chelcea, Septimiu; Golu, Mihai; Golu, Pantelimon; Mamali, Cătălin; Pânzaru, Petru (1981), Ducționar de psihologie socială. București: Editura Științifică și Enciclopedică.

Tucicov-Bogdan, Ana (1984), Psihologie generală și psihologie socială (2 vol.). București: Editura Didactică și Pedagogică.

Tucicov-Bogdan, Ana (1984), „Psihologia socială academică în România”, în A. Tucicov-Bogdan (coord.), Psihologia socială în România (pp. 83-123). București: Editura Academiei R.S.R.

van Strien, P. J. (1997), „The American ’colonisation’ of northwest european social psychology after World War 2”, Journal of the History of the Behavioral Sciences, 33, pp. 349-363.

Ward, Colleen (2007), Asian social psychology: Looking in and looking out”, Asian Journal of Social Psychology, 10, pp. 22–31.

Weber, Max [1904] (1993), Teorie și metodă în științele culturii. Iași: Editura Polirom.

Wosińska, Wilhelmina [2004] (2005), Psihologia vieţii sociale. Bucureşti: Editura Renaissance.

Yang, Kuo-Shu (1997), „Indigenous compatibility in psychological research and its related problems”, Indigenous Psychological Research in Chinese Societies [în l. chineză], 8, pp. 75-120.

Yang, Kuo-Shu (2000), „Monocultural and cross-cultural indigenous approaches: the royal road to the development of a balanced global psychology”, Asian Journal of Social Psychology, 3, pp. 241-263.

Yang, Kuo-Shu (2003), „Methodological and theoretical issues on psychological traditionality and modernity research in an Asian society: In response to Kwang-Kuo Hwang and beyond”, Asian Journal of Social Psychology, 6, pp. 263–285.

Yang, Kuo-Shu (2012), „Indigenous psychology, westernized psychology, and indigenized psychology: A non-western psychologist’s view”, Chang Gung Journal of Humanities and Social Sciences, 5, 1, pp. 1-32.

Zamfir, Cătălin (1972), Metoda normativă în psihosociologia organizării. București: Editura Științifică.

Zamfir, Cătălin (1973), Psihosociologia organizării și a conducerii. București: Editura Politică.

Zamfir, Cătălin (coord.) (1980), Dezvoltarea umană a întreprinderii. București: Editura Academiei R.S.R.

Zamfir, Elena (1978), Cultura relațiilor interpersonală. București: Editura Politică.

Zlate, Mielu (1975), Psihologie socială și organizațională industrială. București: Editura Politică.

________________________________________________________________________________

Lecția 2. Constituirea şi evoluţia psihosociologiei pe plan mondial (http://www.slideshare.net/zalexandru/p-soc-2-ps-mondial)

Introducere

Preistoria psihosociologiei

◘ Antichitatea (sec. VI î.e.n. – sec. I e.n.)

◘ Secolele XIV –  XIX

Istoria psihosociologiei

◘ Fondatorii (1880 – 1934)

◘ Perioada clasică (1935 – 1960)

◘ Perioada modernă (1961 – 1989)

◘ Perioada contemporană (1990 – 2014)

Bibliuografie

Chelcea, S. (2002) Un secol de cercetări psihosociologice. Iaşi: Editura Polirom.

Chelcea, S. [2006](2010) „Constituirea și evoluția psihosociologiei”, în  S. Chelcea (coord.) Psihosociologie. Teorii, cercetări, aplicaţii (ed. a III-a, pp. 35-44). Iaşi: Editura Polirom.

Ralea, M. şi Herseni, T. (1969) Introducere în psihologia socială. Bucureşti: Editura Ştiinţifică.

Seneca, L.A. [f.a.] (1967) Scrisori către Luciliu. Bucureşti: Editura Politică (Epistolae ad Lucilium. Trad. rom. Gh. Guţu).

__________________________________________________________________________

Exercițiu

Interpretați psihosociologic ”Mitul peșterii”

Mitul peşterii: o peşteră adâncă în care sunt înlănţuiţi nişte prizonieri cu faţa la perete. Prin spatele lor trece o cărare abruptă pe care se perindă oameni şi obiecte. Dincolo de cărare arde un foc mare, iar mai în spate se află intrarea în peşteră, prin care pătrund razele soarelui. Prizonierii nu-şi pot întoarce capul şi văd doar umbrele proiectate ale celor ce trec pe cărare. Ei iau umbrele drept realitate.

Unul dintre prizonieri îşi smulge lanţurile: descoperă cărarea, oamenii, lucrurile. Se târăşte afară din peşteră. Este orbit de lumina zilei. Descoperă o nouă lume.

Coboară în peşteră pentru a-i îndemna pe prizonieri să nu se mai lase amăgiţi de umbre. Dar nu mai poate distinge nimic în întunericul peşterii şi cei înlănţuiţi râd de el.

■ Care este semnificaţia mitului peşterii? Ce sunt umbrele? Ce reprezintă focul? Dar lucrurile şi fiinţele care se perindă pe cărare? Dar Soarele? (vezi J. Hersch, 1981/2006, Mirarea filozofică, București, Editura Humanitas, p. 33).

________________________________________________________________________________

Lecția 4. Comportamentul colectiv (30.10.2014)

Introducere

Ce este comportamentul colectiv?

■ Procesele PS ale comportamentelor colective

■ Tipuri de mulţimi

■ Cauzele comportamentelor colective

■ Teorii despre dinamica mulţimilor

■ Teribilismele

■ Panica

■ Comportamentul colectiv în situaţii limită

Bibliografie

Abraham, Dorel (1988) Sociologia dezastrelor şi cercetarea interdisciplinară a cutremurelor, Viitorul social, 6, 597-599.

Boncu, Ștefan (2008) Curs de psihologie socială

tonysss.wordpress.com/…/cursuri-de-psihologie-sociala-conf-dr-stefa..

Chazel, François [1992](1997) Mişcările sociale. În R. Boudon (coord.). Tratat de sociologie (pp. 297-341). Bucureşti: Editura Humanitas.

Chelcea, Septimiu (2013) Comportamentul colectiv. În A. Ducuciuc, L. Ivan, S. Chelcea. Psihologie socială. Studiul interacțiunilor umane (pp. 39-52). București: Editura Comunicare.ro.

Grauman, Carl F. și Krause, Lenelis [1984](2010) Masele, mulțimile și densitatea. În Serge Moscovici (coord.) Psihologie socială. București: Editura Ideea Europeană. 

Giddens, Anthony [1989](2000) Sociologie (pp.540-555). Bucureşti: Editura All.

Goodman, Norman [1992](1998) Comportamentul colectiv şi mişcările sociale. În N. Goodman. Introducere în sociologie (pp. 425- 447). Bucureşti: Editura Lider.

Le Bon, Gustave [1895](1994) Psihologia mulţimilor. Bucureşti: Editura Antet.

Moscovici, Serge [1981](2001)  Epoca maselor. Iași : Editura Institutul European (Lâge des foules. Paris : Fayard)

Nazaretean, Akop P. [2004](2006) Panica în masă și zvonurile. Curs de psihologie socială și politică. București: Editura EuroPress Group.

Surowiecki, James [2004] (2011) Înțelepciunea mulțimilor. București: Editura Publica (The Wisdom of Crowds.  Random House. Trad. rom. Irina Henegar și Monica Mitarcă) (pp. 128-130).

Miller, David L. (1985) Introduction to Colective Behavior. Belmont: Wadsworth Publishing.

Smelser, Neil J. (1962) Theory of Colective Behavior. New York: Free Press.

________________________________________________________________________________

Lecția 5. COMPORTAMENTUL PROSOCIAL

■ Introducere : bunul samaritean de lângă noi

■ Ce este comportamentul prosocial ?

■ Teorii explicative ale comportementului prosocial

◘ Teorii sociologice

◘ Teorii psihosociologice

◘ Teorii biologice

■ Emergenţa comportementului prosocial

Bibliografie

Chelcea, Septimiu [2006] (2008), „Comportamentul prosocial”, în S. Chelcea (coord.) Psihosociologie. Teorii, cercetări, aplicaţii (pp. 225-243). Iaşi : Editura Polirom.

Chelcea, Septimiu (2013) Comportamentul prosocial, în A. Ducuciuc, L. Ivan, S. Chelcea. Psihologie socială. Studiul interacțiunilor umane (pp. 161-178). București: Editura Comunicare.ro.

Eysenck, Hans şi Eysenck, Michael [1981] (1998), „Răul samaritean în H. Eysenck şi M. Eysenck. Descifrarea comportamentului uman (pp. 12-19). Bucureşti: Editura Teora.

Moscovici, Serge [1994](1998), „Formele elementare ale altruismului”, în S. Moscovici (ed.). Psihologia socială a relaţiilor cu celălalt (pp. 61-73). Iaşi : Editura Polirom.

Seneca, Lucius Annaeus [f.a.] (2005). Despre binefaceri. Iaşi : Editura Polirom.

Wilson, Edward O. [1975] (2003) Sociobiologia. Bucureşti : Editura Trei.

________________________________________________________________________________

PARABOLA  „BUNUL  SAMARITEAN”

Un om cobora de la Ierusalim la Ierihon, şi a căzut între tâlhari, care, după ce l-au dezbrăcat şi l-au rănit, au plecat, lăsându-l aproape mort. Din întâmplare, un preot cobora pe calea aceea şi, văzându-l, a trecut pe alături. De asemenea, şi un levit, ajungând în acel loc şi văzându-l, a trecut pe alături. Iar un samaritean, mergând pe cale, a venit la el şi, văzându-l, i s-a făcut milă şi, apropiindu-se, i-a legat rănile, turnând pe ele untdelemn şi vin, şi, punându-l pe dobitocul său, l-a dus la o casă de oaspeţi şi a purtat grijă de el. Iar a doua zi, scoţînd doi dinari, i-a dat gazdei şi i-a zis: „Ai grijă de el şi, ce vei mai cheltui, eu, când mă voi întoarce, îţi voi da”.

Luca, 10, 30-35

_____________________________________________________________________________

Lecția 6. COMPORTAMENTUL AGRESIV

■  Ce este CA?

Tipuri de CA

Teorii despre CA

Modelul general al CA

Victimologia: studiul relaţiei dintre victimă şi agresor

Cum poate fi controlat CA?

BIBLIOGRAFIE

Chelcea, Septimiu și Chelcea, Adina (1986), Influențe interpersonale nefaste: victimologia. În Cunoașterea de sine – condiție a înțelepciunii (pp. 167-171). București: Editura Albatros.

Chelcea, Septimiu (2013) Comportamentul agresiv. În A. Duduciuc, L. Ivan și S. Chelcea (2013) Psihologie socială. Studiul interacțiunilor comportamentale (pp. 145-160). București: Editura Comunicare.ro.

Jderu, Gabriel (2008) Comportamentul agresiv. În S. Chelcea (coord.). Psihosociologie. Teorii, cercetări, aplicaţii (pp. 207-224). Iaşi: Polirom.

Eibl-Eibesfeldt, Irenäus [1984](1995) Agresivitatea umană (pp. 107-154). Bucureşti: Editura Trei.

Lorenz, Konrad [1963](1998) Aşa-zisul rău. Despre istoria naturală a agresiunii (pp. 254-294). Bucureşti: Humanitas.

Mitrofan, Nicolae (2004) Agresivitatea. În A. Neculau (coord.). Manual de psihologie socială (pp. 161-177). Iaşi: Polirom.

Morris, Desmond [1967] (1991) Maimuţa goală. Bucureşti: Editura Enciclopedică.

Wosińska, Wilhelmina [2004](2005), Agresiunea și violența. În Psihologia vieţii sociale (pp. 275-298). Bucureşti: Editura Renaissance.

https://www.youtube.com/watch?v=06fTnszze_Q

http://slideplayer.us/slide/724693/

______________________________________________________________________________

Lecția 7. Grupurile sociale: procese şi fenomene de grup

   Introdcere

  1. Ce este grupul social?
  2. Natura grupurilor sociale
  3. Tipuri de grupuri sociale
  4. Structura şi funcţiile grupurilor
  5. Fenomene psihosociale de grup

                  

Bibliografie

Chelcea, Septimiu. (2013). Grupurile sociale. În A. Duduciuc, L. Ivan, S. Chelcea . Psihologie socială. Studiul interacțiunilor umane (pp. 121-144). București: Editura Comunicare.ro.

Doise, Willem. [1984](2010). Deciziile în grup. În Serge Moscovici (coord.). Psihologie socială (pp. 251-267). București: Editura Ideea Europeană.   

Linton, Ralph. [1945](1965). Fundamentul cultural al personalităţii. Bucureşti: Editura Ştiinţifică.

Neculau, Adrian. (2007). Dinamica grupului şi a echipei. Iaşi: Editura Polirom.

Rujoiu, Octavian. (2010). Încredere, decizie, gândire de grup (pp. 78-140). Bucureşti: Editura ASE.

Simmel, Georg. [1902](2000). Sociologie (pp. 39-105) Chişinău: Editura Sigma.

_____________________________________________________________________________

Lecția 8. Influența socială (conformare, complianţă, obedienţă, manipulare)

Introducere

  1. Ce este influența socială?
  2. Normalizarea (Formarea normelor de grup)
  3. Conformarea
  4. Complianța
  5. Obediența
  6. Manipularea

Bibliografie

Boncu, Ştefan (2002) Psihologia influenţei sociale. Iaşi: Editura Polirom.

Chelcea, S. (2013), Influența socială, în A.Duduciuc, L. Ivan, S. Checlea. Psihologie socială. Studiul interacțiu nilor umane (pp. 203-214). București: Editura Comunicare.ro.

Cialdini, Robert B. [1984] (2004) Psihologia persuasiunii. Bucureşti: Editura Businesstech.

Doise, Willem, Deschamps, Jean-Claude şi Mugny, Gabriel [1978] (1996) Influenţa socială. În Psihologie socială experimentală (pp. 79-137). Iaşi: Editura Polirom.

Drozda-Senkowska, Ewa [1998] (1999) Psihologie socială experimentală (pp. 37-129). Iaşi: Editura Polirom.

Joule, Robert-Vincent şi Beauvois, Jean-Leon. [1987](1997). Tratat de manipulare. Bucureşti: Editura Antet.

_______________________________________________________________________________

Lecția 9.  Cogniția socială

Introducere

  1. Ce este cogniția socială?
  2. Schemele mintale (S.M.)
  3. Ce se înțelege prin termenul de „categorizare socială” (C.S.)?
  4. Efectul S.M. asupra altor procese psihice
  5. Euristicile: reducerea efortului în C.S.

Bibliografie

Iluţ, Petru (2009) Psihologie socială şi sociopsihologie (pp. 139-212). Iaşi: Editura Polirom.

Ivan, Loredana (2013) „Cogniția socială”, în A. Duduciuc, L. Ivan și S. Chelcea (2013) Psihologie socială. Studiul interacțiunilor umane (pp. 215-238). București: Editura Comunicare.ro.

Moldoveanu (Bobb), Andreea (2008) „Fenomenul atribuirii”, în S. Chelcea (cooord.). Psihosociologie. Teorii, cercetări, aplicații (pp. 287-298). Iași: Editura Polirom.

Wosińska, Wilhelmina [2004](2005) Psihologia vieţii sociale (pp. 79-104). Bucureşti: Editura Renaissance.

____________________________________________________________________________

Lecția 10. Stereotipuri, prejudecăți, discriminare

Introducere

  1. Stereotipurile: analiză conceptuală
  • Stereotipurile: cum se formează?
  1. Prejudecățile: definiție, factori favorizanți
  • Prejudecățile: sexism, xenofobie, rasism…
  1. Discriminarea socială: tipuri și forme
  • Reducerea și eliminarea prejudecăților
  1. Combaterea discriminării sociale

Bibliografie

Billig, Michael [1984] (2010) Rasism, prejudecăți și discriminare. În S. Moscovici (coord.) Psihologie socială (pp. 521-547). București: Editura Ideea Europeană.

Bourhis, Richard Y., Gagnon, André și Moïse [1994] (1997) Discriminare și relații intergrupuri. În R. Y. Bourhis și J.-Ph. Leyens (coord.) Stereotipuri, discriminare și relații intergrupuri (pp. 97-108; 114-123). Iași: Editura Polirom.

Chelcea, Septimiu și Abraham, Dorel (2009) Opinia publică despre discriminarea socială. O analiză secundară a Barometrului special 296 (iunie 2008). Sociologie Românească,  7, 1, pp. 10-24.

Ivan, Loredana (2013) Stereotipuri, prejudecăți, discriminare socială. În A. Duduciuc, L. Ivan, S. Chelcea. Psihologie socială. Studiul interacțiunilor umane (pp. 275-292). București: Editura Comunicare.

Lippmann, Walter [1922] (2009) Opinia publică. Bucureşti: Editura Comunicare.ro.

Yzerbyt, Vincent și Schadron, George [1994] (1997)  Stereotipuri și judecată socială. În R. Y. Bourhis și J.-Ph. Leyens (coord.) Stereotipuri, discriminare și relații intergrupuri (pp. 97-108; 114-123). Iași: Editura Polirom.

Wosińska, Wilhelmina [2004](2005) Psihologia vieţii sociale (pp. 299-316). Bucureşti: Editura Renaissance.

_________________________________________________________________________________________________

Lecția 11. Atitudinile și schimbarea atitudinală

Planul lecţiei

Introducere

  1. Ce sunt atitudinile?
  2. Structura internă atitudinilor
  3. Structura atitudinilor
  4. Funcţiile atitudinilor
  5. Relaţia dintre atitudini şi comportament
  6. Formarea şi schimbarea atitudinilor

Bibliografie

Chelcea, Septimiu (2013) Atitudinile și schimbarea atitudinilor. În A. Duduciuc, L. Ivan, S. Chelcea. Psihologie socială. Studiul interacțiunilor umane (pp. 239-274). București: Editura Comunicare. ro.

Iluţ, Petru (2009) Psihologie socială și sociopsihologie (pp. 430-468). Iași: Editura Polirom.

Montmollin, Germaine de [1984](2010) Schimbarea de atitudine. În S. Moscovici (coord.) Psihologie socială (pp. 101-156). București: Editura Ideea Europeană.

Malim, Tomy [1997](2003) Atitudinile şi schimbarea atitudinilor. În Psihologie socială (pp. 183-242). Bucureşti: Editura Tehnică.

Wosińska, Wilhelmina [2004](2005) Atitudinile şi comportamentele. În Psihologia vieţii sociale (pp. 105-126). Bucureşti: Editura Renaissance.

_________________________________________________________________________________________________

PREZENTAREA LECȚIILOR

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: