Opinie publica

UNIVERSITATEA DIN BUCUREŞTI

FACULTATEA DE SOCIOLOGIE ŞI ASISTENŢĂ SOCIALĂ

Departamentul: Sociologie

Specializarea: Comunicare şi opinie publică

 

PROGRAMA ANALITICĂ

 

Titulatura cursului                                Opinie publică

 

Titular:  prof. univ. dr. Septimiu Chelcea 

 

Număr credite

8

Număr de ore pe săptămână

28

      Anul   II 

 

   Semestrul    3

 

 

Condiţii obligatorii de participare:

Studenţii au obligaţia să frecventeze peste 50% din activităţile didactice (curs, seminar, laborator).

Studenţii au obligaţia să realizeze un eseu cu tema „Raportul emoţii/cogniţii în construirea opiniei publice”.

 

 

 

Obiective generale ale cursului:

Formarea la studenţi a perspectivei sociologice de analiză a opiniei publice.

Consolidarea deprinderii de utilizare a metodelor sociologice în cercetarea atitudinilor

şi opiniilor diferitelor categorii de populaţie faţă de problemele sociale.

Dezvoltarea spiritului civic prin semnalarea inechităţilor sociale şi prin denunţarea încercărilor de manipulare a opiniei publice.

 

Obiective specifice ale cursului:

Cunoaşterea cercetărilor de referinţă având ca obiect de studiu opinia publică.

Analiza modului de formare a opiniei publice.

Dezvoltarea abilităţii de analiză a sondajelor de opinie vizând problemele sociale

din România.

 

 

 

Modalităţi de desfăşurare a activităţilor de curs şi de seminar:

Prelegeri interactive, discutarea rezultatelor unor cercetări exemplare, prezentarea de cazuri.

Comentarea textelor fundamentale din domeniu.

Elaborarea de către studenţi a unor recenzii şi a unui eseu.

Prezentarea a lecţiilor (50%) în power point. 

 

 Evaluarea studenţilor

Evaluarea continuă.

Fiecare student va elabora un eseu cu tema „Relaţia dintre emoţii şi cogniţie în construirea opiniei publice” (maximum 10 pagini.)

Fiecare student va face două recenzii (3-4 pag.) la lucrările din bibliografia cursului

(una dintre lucrări apărută într-o editură din străinătate).

Evaluarea sumativă

Examen scris (2 ore)

Nota finală: 50% evaluarea continuă şi 50% evaluarea sumativă

 

 

 

Tematica cursului

 

1. Opinia publică: precizări terminologice                                       

2. Din istoricul cunoaşterii opiniei publice  

3. Cunoaşterea ştiinţifică a opiniei publice  

4. Modelul tridimensional al opiniei publice: dimensiunea psihologică 

5. Modelul tridimensional al opiniei publice: dimensiunea psihosociologică                                                        

6. Modelul tridimensional al opiniei publice: dimensiunea sociologică

7. Construirea opiniei publice: rolul mass-media 

8. Preluarea în mass-media a rezultatelor din sondajele de opinie publică

9. Valoarea şi limitele sondajelor de opinie publică                                              

10. Opinia publică despre problemele sociale din România  

 

 

 

 

Bibliografie

 

Abraham, Dorel. (2005). Influenţa media asupra comportamentului civic şi electoral. În S. Chelcea şi G. Jderu (coord.). Reflecţia sociologică şi reflexia jurnalistică. Despre sondajele de opinie şi prezentarea lor în mass-media (pp. 75-126). Bucureşti: Editura Economică.

Alexandrescu, Grigore. [1842](1985). Memorial de călătorie. În Gr. Alexandrescu. Poezii. Proză (pp. 172-224). Bucureşti: Editura Ion Creangă.

Allport, Floyd H. (1937). Toward a science of public opinion. Public Opinion Quarterly, 1, 7-23.

Ascher, Herbert. (2004). Polling and the Public. What Every Citizen Should Know. Washington, DC: CQ. Press.

Berger, Gaston. (1957). L’opinion publique, phénomene humain. În G. Berger et al. L’Opinion publique (pp. 11-23). Paris: PUF.

Bernays, Edward L. [1923](2003). Cristalizarea opiniei publice. Bucureşti: Editura Comunicare ro.

Black, Sam. (1993). The Essentials of Public Relations. Londra: Kogan Page Ltd.

Buzărnescu, Ştefan. (1997). Sociologia opiniei publice. Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică.

Champagne, Patrick (1990). Faire l’opinion. Le Nouveau jeu politique. Paris: Les Editition de Minuit.

Champagne, Patrick. [1995](2002). „Opinia publică” şi dezbaterea publică. În I. Pailliart (ed.). Spaţiul    public şi comunicarea (pp. 19-36). Iaşi: Editura Polirom

Chelcea, Septimiu şi Jderu, Gabriel. (coord.). (2005) Refracţia şi reflexia jurnalistică. Despre sondajele de opinie şi prezentarea lor în mass media. Bucureşti: Editura Economică.

Chelcea, Septimiu. (2002). Opinia publică. Gândesc masele despre ce şi cum vor elitele? Bucureşti: Editura Economică.

Chelcea, Septimiu. (2006). Opinia publică. Strategii depersuasiune şi manipulare. Bucureşti: Editura Economică.

Crespi, Irving. (1997). The Public Opinion Process: How the People Speak. Mahwah NJ: Lawrence Erlbaum Associates.

Doob, Leonard W. (1948). Public Opinion and Propaganda. New York: Holt, Rinehart & Winston.

Durkheim, Émile. [1895](1974). Regulile metodei sociologice. Bucureşti: Editura Ştiinţifică.

Gavreliuc, Alin. (2006). De la relaţiile interpersonale la comunicarea socială. Psihologia socială şi stadiile progresive ale articulării sinelui. (ediţia a II-a, pp.171-207). Iaşi: Editura Polirom.

Haegel, Florence. (1987). La grand-peur des sondages. Mediaspouvoirs, 7, 10-27.

Henn, Matt. (1998). Opinion Polls and Volatile Electorates. Problems and Issues in Polling European Societies. Aldershot: Ashgate Publishing Limited.

Hennessy, Bernard. [1965](1981). Public Opinion (ediţia a V-a). Monterey: Brooks/Cole.

Iluţ, Petru. (1997). Opinie publică, mentalitate, comportament. În T. Rotariu şi P. Iluţ. Ancheta sociologică şi sondajul de opinie (pp. 34-44). Iaşi: Editura Polirom.

Iluţ, Petru. (2004). Valori, atitudini şi comportamente sociale. Teme actuale de psihosociologie. Iaşi: Editura Polirom.

Kim, Tae Sung. Weaver, David şi Willant, Lars. (2000). Media reporting and perceived credibility of online polls. Journal and Mass Communication Quarterly, 77, 4, 846-864.

Lane, Robert E. şi Sears, David O. (1964). Public Opinion. Englewood Cliffs NJ: Prentice-Hall, Inc.

Lazarsfeld, Paul F., Berelson, Bernard şi Gaudet, Hazel. [1944](2004). Mecanismul votului. Cum se decid alegătorii într-o campanie prezidenţială. Bucureşti: Editura Comunicare.ro

Le Bon, Gustave. [1911](1995). Opiniile şi credinţele. Bucureşti: Editura Ştiinţifică.

Lewis, Justin. (2001). Constructing Public Opinion. How Political Elites Do What They Like and Why Seem to Go Along with It. New York: Columbia University Press.

Lippmann, Walter. [1922](2009). Opinia publică. Bucureşti: Editura Comunicare.ro.

Marsh, Catherine. (1985). Back on the bandwagon: The effect of opinion polls on public opinion. British Journal of Political Science, 15, 1, 51-74.

Mehrabian, Albert. (1998). Effects of poll reports on voter preferences. Journal of Applied Social Psychology, 28, 2119-2130.

Meier, N.C. şi Sanders, H.W. (eds.). The Polls and Public Opinion. New York: Henry Holt and Company.

Moon, Nick. (1999). Opinion Polls. History, Theory and Practice. Manchester: Manchester University Press.

Moscovici, Serge. [1982](2001). Era reprezentărilor sociale. În Reprezentările sociale. Teorie şi metode. Texte alese (pp. 53-87). Iaşi: Editura Erota.

Neculau, Adrian (coord.). [1995](1997). Psihologia câmpului social: reprezentările sociale (ediţia a II-a). Iaşi: Editura Polirom şi Societatea Ştiinţă & Tehnică S. A.

Newport, Frank. [2004](2007). Cât de mult conteză sondajele de opinie? Bucureşti: Editura Allfa.

Nincic, Miroslav. (1992). A Sensible Public. New Perspectives on Popular Opinion and Foreign Policy. Journal of Conflict Resolution, 36, 4, 772-789.

Noelle-Neumann, Elisabeth. [1980](2004). Spirala tăcerii. Opinia publică – învelişul nostru social. Bucureşti : Editura Comunicare.ro.

Novak, Andrei. (1998). Sondajul de opinie. Bucureşti: Editura Oscar Print.

Padioleau, Jean. (1981). L’opinion publique. Eyamen critique, nouvelle directions. Recueil de textes. Paris: Mouton.

Page, Benjamin I. şi Shapiro, Robert Y. (1992). The Rational Public: Fifty Years of Trends in Americans’Policy Preferences. Chicago: University of Chicago Press.

Parra Morzán, Carlos. (1991). La opinión pública. Lima: Ama Llulla.

Petcu, Marian. (2001). Opinia şi opinia publică. Atestări româneşti. Psihosociologia & Mass-media, 4, 68-69.

Price, Vincent. (1992). Public Opinion. Newbury Park: SAGE Publications, Inc.

Quine, Willard Van Orman şi Ullian, Joseph. [1978](2007). Ţesătura opiniilor. Piteşti: Paralela 45 (The Web of Belief. New York: McGrow-Hill Inc. Trad. rom. M. Dumitru).  

Ralea, Mihai şi Hariton, T. (Herseni, Traian). (1962). Sociologia succesului. Bucureşti: Editura Ştiinţifică.

Rotariu, Traian şi Iluţ, Petru. [1997] (2006). Ancheta sociologică şi sondajul de opinie publică (ediţia a II-a, pp. 32-56, 70-76). Iaşi: Editura Polirom.

Sauvy, Alfred. (1964). L’opinion public. Paris: PUF.

Sawyer, Keith R. (2001). Emergence in sociology: Contemporary philosophy of mind and some implications for sociological theory. American Journal of Sociology, 107, 3, 551-585.

Shamir, Jacob şi Shamir, Michal. (2000). The Anatomy of Public Opinion. Ann Arbor: The University of Michigan Press.

Splichal, Slavko. (1999). Public Opinion. New York: Rowman.

Stoetzel, Jean. (1943). Théorie des opinions. Paris: PUF.

Stoetzel, Jean. [1943] (1971). Teoria opiniilor. În I. Aluaş şi I. Drăgan (eds). Sociologia franceză conteporană. Antologie (pp.121-133). Bucureşti: Editura Politică.

Stoetzel, Jean şi Girard, Alain. [1970] (1975). Sondajele de opinie publică. Bucureşti: Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică.

Stonecash, Jeffery M. (2003): Political Polling. Strategic Information in Campaignes. New York: Rowman and Littefield Publishers, Inc.

Tarde, Gabriel. [1901](2007). Opinia şi mulţimea. Bucureşti: Editura Comunicare.ro.

Tönnies, Ferdinand. [1922](1981). Kritik der Öffentlichen Meinung. Berlin: Springer-Verlag.

Traugott, Michael şi Lavrakas, Paul. (1995). The media’s use of election polls: A synthesis and recommendations for 1966 and beyond. În Lavrakas, P.,Traugott, M. şi Miller, P. Presidential Polls and the News Media. Bouldner: Westview.

Yeric, Jerry L. şi Todd, John R. (1989). Public Opinion. The Visible Politics (ediţia a II-a). Itasca: F. E. Peabcock Publishers, Inc.

Revistele: International Journal of Public Opinion Research, Psihologie socială, Public Opinion Quarterly, Revista Română de Sociologie, Sociologie Românească.

 

JURNALUL NAŢIONAL, Anul XVII, Nr. 5198, pp. 6-7

SONDAJ CURS

Frica în România de ieri şi de azi

Prof. Septimiu Chelcea
Universitatea din Bucureşti Facultatea de Sociologie şi Asistenţă Socială
Expert CURS

Frica nu este „un prisos de laşitate”, cum se crede îndeobşte; ea înseamnă mai de­grabă prevedere decât laşitate, iar opusul fricii nu este curajul, ci calculul raţional, gândirea lucidă. Ea s-a născut o dată cu omul, în negura vremurilor. Este o emoţie negativă, trăită cu diferite grade de intensitate, generată de un pericol, de o ameninţare iminentă, reală sau fictivă, ce se urmăreşte a fi evitată.

Frica ne mobilizează sau ne paralizează. În Eseuri (ediţia întâi, 1580), scriitorul renascentist francez Michel de Montaigne, care a introdus distincţia între frica individuală şi cea colectivă, remarca manifestările polare ale fricii: „Când ne dă aripi la călcâie, când ne ţintuie picioarele”. Astăzi, se acceptă cvasiunanim că frica îmbracă două forme: „Frica pasivă” (conduită de evadare, de refugiu în leşin) şi „Frica activă” (fuga din faţa pericolului, considerată pe nedrept o conduită iraţională).

Aşadar, frica reprezintă un semnal de alar­mă, este întru totul naturală. Nu merită să fie lăudată, dar nici blamată. Parafrazând proverbul despre fugă, putem spune: „Frica este ruşi­noasă, dar este sănătoasă”. Cine pretinde că nu i-a fost niciodată frică ori nu spune adevărul, ori şi-a pierdut parţial memoria, ori nu este destul de echilibrat din punct de vedere psihic.


NU EXISTĂ FRICĂ, CI FRICI

Aşa cum nu există iubire, ci iubiri care se particularizează după „obiectul” acestei emoţii, după intensitatea „dulcelui fior” sau în funcţie de epoca istorică în care se manifestă (iubirea romantică „inventată” de cavalerii medievali era altceva decât iubirea de azi, dominată de multe ori de formula „Ne-am văzut, ne-am plăcut”), tot astfel mi se pare firesc să vorbim despre frici, nu despre frică.

Pentru sistematizarea fricilor, pe cât de multe, pe atât de variate, putem lua în considerare natura stimulului, a pericolului (este unul obiectiv sau unul imaginar?), tipul de manifestare (activă, pasivă), mecanismul producerii (în principal, biologic sau predominant social), statusul social al persoanelor ce resimt frica (poziţia lor socială înaltă, medie, scăzută), numărul celor cuprinşi de frică (indivizi, colectităţi), epoca istorică (Antichitate, Evul Mediu, modernitate sau contemporaneitate) şi, în fine, sistemul politic în care se manifestă frica (totalitarism, democraţie).


FRICA SOCIALĂ DIN PUNCT DE VEDERE PSIHOSOCIOLOGIC

Frica socială, în taxonomia propusă în care s-a făcut distincţie între mecanismele biologice şi cele sociale ale fricii, semnifică o emoţie predominant negativă, împărtăşită de un nu­măr de persoane relativ mare (grupuri, catego­rii şi clase sociale sau naţiuni), ca reacţie la pe­ricole de natură socială iminente, reale sau fictive.

Transfigurarea fricii biologice (ca reacţie fiziologică şi comportamentală, ca trăire psihică individuală) în frică socială se produce prin comunicarea interpersonală şi mass-media. Nu în primul rând faptul că pericolul este un fenomen social sau că provine de la un regim politic, de la organizaţii şi persoane cu putere politică şi/sau economică sau instituţii sociale conferă fricii caracter social, ci faptul că ea se transmite de la un individ la altul, cuprinzând un număr semnificativ de persoane (de la mulţimi la clase şi categorii sociale până la popoare şi naţiuni). Aşadar, frica devine socială prin faptul că este împărtăşită în comun.
Acestea fiind spuse, să vedem de ce pericole se fereau cetăţenii din România de dinainte de 1989, comparativ cu fricile de azi.

FRICA SOCIALĂ ÎN COMUNISM/FRICA SOCIALĂ AZI
La întrebarea „Care a fost pericolul (evenimentul social ameninţător) de care vă temeaţi dvs. mai mult înainte de 1990, în perioada 1965-1989?”, persoanele care au cunoscut experienţa regimului totalitar îşi amintesc, în primul rând, de ameninţările de ordin politic (aproape o pătrime din eşantion). Dintre aceştia, unii declară că se temeau de activiştii de partid, alţii de regimul comunist în general. Unul din zece respondenţi spune că îi era frică de Securitate, de Miliţie şi de informatorii acestor instituţii.

Concluzia pe baza sondajului CURS: în România, sub Ceauşescu, frica socială era provocată de ameninţările de ordin politic. Sigur, erau şi alţi factori generatori de teamă. Aproximativ 12% dintre cele 1.039 de persoane intervievate indică factori de natură socială, precum frica de a nu deveni victime ale infracţionalităţii, de a nu fi umiliţi, de condiţiile grele de muncă etc. De trei ori mai puţine persoane (adică 3%) afirmă că în perioada 1965-1989 se temeau de evenimente economice nefaste, precum pierderea locului de muncă. În proporţie mai mică (2%), respondenţii amintesc de primejdiile generate de natură, dar agravate sau controlate social: seisme, inundaţii, secetă.

Astăzi, ponderea factorilor declanşatori de frică socială este alta: aproximativ patru din zece persoane intervievate se simt ameniţate de factori de natură economică (colaps economic, adâncirea crizei economice, lipsa locurilor de muncă pentru tineri, inflaţie ş.a.m.d.), iar 15% au în vedere procese sociale ce reprezintă pericole iminente (infracţionalitatea, violenţa stradală, corupţia ş.a.). Pe locul al treilea ca frecvenţă (14%) sunt menţionate spaimele legate de factorii naturali (3% – posibile catastrofe naturale; 6% – pierderea sănătăţii).

Periculozitatea evenimentelor aşa-zis naturale nu este imună faţă de factorii social-economici. În legătură cu acest aspect, scriitorul sud-african Hein Marais (2006) spunea: „Lăsaţi la o parte prejudecata că dezastrele nu discriminează, că mătură totul în calea lor, cu o indiferenţă «democratică». Nenoroci­rile îi ţintesc direct pe săraci, pe cei siliţi să-şi ducă viaţa în calea pericolului”.

În prezent, oamenii (6%) se tem de posibilitatea unor mişcări sociale (o nouă revoluţie, război civil, greve, manifestaţii de protest). (vezi graficul privind distribuţia răspunsurilor la întrebarea despre pericolele de care se temeau/se tem cei intervievaţi). Conform rezultatelor sondajului CURS, se poate spune că în perioada comunistă frica socială era generată prioritar de pericole de ordin politic, în prezent ea este indusă, fiind produsă în primul rând de ameninţări de natură economică.

PIRAMIDA FRICILOR SOCIALE ÎN COMUNISM ŞI ÎN TRANZIŢIA POSTCOMUNISTĂ
Pornind de la observaţia că „Frica omului este frica de ceva sau pentru ceva: de boală, de lipsa banilor, de dezonoare; pentru sănătatea sa, pentru familie, status social” (Kurt Riezler, 1944), ne putem imagina o „piramidă a fricilor sociale” pentru fiecare etapă a istoriei, pe verticală trecându-se, de la bază spre vârf, ameninţările în ordinea gravităţii lor (cele mai periculoase plasate la baza piramidei), iar pe orizontală extensia diferitelor frici.

În sondajul CURS, am luat în calcul frica de pierderea vieţii (pentru motive politice), a li­bertăţii (pentru motive politice), a domiciliului, a bunurilor (a averii), a locului de muncă, a avantajelor financiare şi, în fine, a viitorului urmaşilor, ca formă de autorealizare. Pentru perioada anilor 1965-1989, a rezultat o piramidă a fricilor sociale în formă de „urnă”, cu baza mai largă decât vârful şi cu mediane mai extinse. Caracteristică pentru piramida fricilor sociale în comunism este extensia fricilor de bază (pierderea vieţii sau a libertăţii din motive politice) şi îngustarea fricilor dinspre vârful piramidei (pierderea locului de muncă şi a avantajelor financiare).

Pentru ziua de azi, piramida fricilor sociale este de formă „triunghiulară cu vârful în jos”, baza fiind mai îngustă decât vârful, respectiv proporţia celor care se tem că şi-ar putea pierde viaţa sau libertatea din motive politice este de zece ori mai mică decât frica pentru viitorul incert al copiilor şi al nepoţilor lor (aproximativ 4% faţă de 45%).   

Pierderea locului de muncă, şomajul reprezintă pericolul resimţit de aproximativ o pătrime dintre persoanele cuprinse în eşantion; pentru aceeaşi proporţie (25%) din totalul celor intervievaţi conform celor declarate de ei, perspectiva pierderii averilor constituie evenimentul care le produce teamă. Aproximativ 3% dintre cei intervievaţi se tem de pierderea vieţii pentru convingerile politice şi cam tot atâţia trăiesc frica generată de eventualitatea pierderii libertăţii pentru motive politice. Să ne amintim că pericolele pot fi reale, dar şi imaginare. (vezi graficele privind distribuţia răspunsurilor la întrebările despre frica pentru pierderea vieţii…..).

DISTRIBUŢIA INEGALĂ A FRICILOR SOCIALE
Fricile sociale sunt selective, îşi aleg ţintele: de lupi, urşi, şerpi sau alte lighioane ne temem cu toţi, indiferent dacă suntem tineri sau mai puţin tineri, dacă am adunat averi sau suntem săraci, dacă suntem şomeri sau patroni.

Nu stau tot aşa lucrurile cu fricile sociale. Că îşi vor pierde privilegiile se tem doar cei ce le au, la fel şi averile. Cine se teme mai mult în condiţiile crizei ce se prelungeşte în România „ca o zi de post” că îşi vor pierde locul de muncă: intelectualii (persoanele cu studii superioare) sau mun­citorii?

Datele sondajului CURS conduc spre distribuţia fricilor sociale pe  două categorii, luate spre exemplificare. Se observă di­fe­renţele mari în ceea ce priveşte frica de şomaj a muncitorilor (două treimi dintre muncitorii intervievaţi au declarat că se tem că îşi vor pierde locul de muncă), comparativ cu persoanele cu studii superioare (aproape jumătate din totalul persoanelor din această categorie).

De asemenea, proporţia celor care trăiesc „cu frica în sân” când se gândesc la soarta hărăzită copiilor şi nepoţilor lor este semnificativ mai mare în rândul muncitorilor (peste 50%), decât printre intelectuali (aproape o cincime).

LA LOCUL DE MUNCĂ, FRICA ESTE LA EA ACASĂ
„Dacă vrem să măsurăm frica în stil american, trebuie să începem studiul de la locurile de muncă, fiindcă acesta este spaţiul unde po­pulaţia suferă, la modul cotidian, strânsoarea fricii şi a coerciţiei” – afirma Corey Robin, profesor de ştiinţe politice la Brooklyn College din New York, într-o lucrare apărută în 2004 la prestigioasa Oxford University Press şi tradusă recent la noi cu titlul „Frica. Istoria unei idei politice” (Bucureşti, Editura Vremea, 2009, 328).

Cred că la fel putem proceda când încercăm să evaluăm „frica în stil românesc”: să pornim tot de la locul din care oamenii îşi câştigă bucata de pâine. Dar munca ne asigură nu numai mijloacele de subzistenţă, ci şi împlinirea personalităţii, stima de sine, respectul celorlalţi. „Nu există în Satele Unite valoare plasată mai sus decât munca”, ne asigură acelaşi Corey Robin.

Din păcate, la noi „a mun­ci” este depreciativ: „Cine-i harnic şi munceşte ori e prost, ori nu gândeşte” sau, mai blând, „Cine munceşte nu are timp să câştige!”. O astfel de mentalitate este păguboasă atât pentru individ, cât şi pentru societate.

Mi-aduc aminte reacţia unui student din fundul sălii de curs: „Iar vreţi să ne îndobitociţi cu munca!?!”. Le vorbeam studenţilor despre crezul teologului german Martin Luther: „Omul este pentru muncă născut, aşa cum pa­să­rea este născută pentru a zbura”, adău­gân­d doar atât: „Nu monarhia, ci munca salvează Ro­mâ­nia” (La acea vreme, pe clădirea Institutului de Arhitectură „Ion Mincu” stătea scris cu ne­gru, cu litere uriaşe: „Monarhia salvează România”).

Poate nu mi-aş fi amintit acest episod da­că zilele trecute nu m-aş fi întâlnit cu fostul meu student, care, ca absolvent cu ceva ve­chime, îşi căuta acum un loc de muncă: „Domnule profesor, nu ştiţi cumva un job, m-aş angaja oriunde, aş face orice”. Criza economică măturase firma de advertising unde lucrase…

De frica şomajului, oamenii îndură aproape orice: salarii de mizerie, program prelungit, condiţii de muncă inumane, umilinţe de tot soiul. Aceasta este „frica în stil românesc”. 

Sondajul CURS (25 sept. – 7 oct. 2009) a abordat fri­ca la locul de muncă prin întrebarea cu răspunsuri libere: „În prezent, ce vă îngrijorează (vă temeţi) mai mult la locul de muncă?”. Compa­rativ, s-a cerut persoaneleor care în decembrie 1989 aveau vârsta de cel puţin 18 ani să răs­pun­dă la întrebarea: „Înainte de 1989, în perioada 1965-1989, ce vă îngrijora (de ce vă temeaţi) mai mult la locul de muncă?” (vezi graficele…)



Va urma
Orientare (socialism-capitalism) spre economia de piaţă.

 

Prof. Septimiu Chelcea
Universitatea din Bucureşti Facultatea de Sociologie şi Asistenţă Socială
Expert CURS

Frica nu este „un prisos de laşitate”, cum se crede îndeobşte; ea înseamnă mai de­grabă prevedere decât laşitate, iar opusul fricii nu este curajul, ci calculul raţional, gândirea lucidă. Ea s-a născut o dată cu omul, în negura vremurilor. Este o emoţie negativă, trăită cu diferite grade de intensitate, generată de un pericol, de o ameninţare iminentă, reală sau fictivă, ce se urmăreşte a fi evitată.

Frica ne mobilizează sau ne paralizează. În Eseuri (ediţia întâi, 1580), scriitorul renascentist francez Michel de Montaigne, care a introdus distincţia între frica individuală şi cea colectivă, remarca manifestările polare ale fricii: „Când ne dă aripi la călcâie, când ne ţintuie picioarele”. Astăzi, se acceptă cvasiunanim că frica îmbracă două forme: „Frica pasivă” (conduită de evadare, de refugiu în leşin) şi „Frica activă” (fuga din faţa pericolului, considerată pe nedrept o conduită iraţională).

Aşadar, frica reprezintă un semnal de alar­mă, este întru totul naturală. Nu merită să fie lăudată, dar nici blamată. Parafrazând proverbul despre fugă, putem spune: „Frica este ruşi­noasă, dar este sănătoasă”. Cine pretinde că nu i-a fost niciodată frică ori nu spune adevărul, ori şi-a pierdut parţial memoria, ori nu este destul de echilibrat din punct de vedere psihic.


NU EXISTĂ FRICĂ, CI FRICI

Aşa cum nu există iubire, ci iubiri care se particularizează după „obiectul” acestei emoţii, după intensitatea „dulcelui fior” sau în funcţie de epoca istorică în care se manifestă (iubirea romantică „inventată” de cavalerii medievali era altceva decât iubirea de azi, dominată de multe ori de formula „Ne-am văzut, ne-am plăcut”), tot astfel mi se pare firesc să vorbim despre frici, nu despre frică.

Pentru sistematizarea fricilor, pe cât de multe, pe atât de variate, putem lua în considerare natura stimulului, a pericolului (este unul obiectiv sau unul imaginar?), tipul de manifestare (activă, pasivă), mecanismul producerii (în principal, biologic sau predominant social), statusul social al persoanelor ce resimt frica (poziţia lor socială înaltă, medie, scăzută), numărul celor cuprinşi de frică (indivizi, colectităţi), epoca istorică (Antichitate, Evul Mediu, modernitate sau contemporaneitate) şi, în fine, sistemul politic în care se manifestă frica (totalitarism, democraţie).


FRICA SOCIALĂ DIN PUNCT DE VEDERE PSIHOSOCIOLOGIC

Frica socială, în taxonomia propusă în care s-a făcut distincţie între mecanismele biologice şi cele sociale ale fricii, semnifică o emoţie predominant negativă, împărtăşită de un nu­măr de persoane relativ mare (grupuri, catego­rii şi clase sociale sau naţiuni), ca reacţie la pe­ricole de natură socială iminente, reale sau fictive.

Transfigurarea fricii biologice (ca reacţie fiziologică şi comportamentală, ca trăire psihică individuală) în frică socială se produce prin comunicarea interpersonală şi mass-media. Nu în primul rând faptul că pericolul este un fenomen social sau că provine de la un regim politic, de la organizaţii şi persoane cu putere politică şi/sau economică sau instituţii sociale conferă fricii caracter social, ci faptul că ea se transmite de la un individ la altul, cuprinzând un număr semnificativ de persoane (de la mulţimi la clase şi categorii sociale până la popoare şi naţiuni). Aşadar, frica devine socială prin faptul că este împărtăşită în comun.
Acestea fiind spuse, să vedem de ce pericole se fereau cetăţenii din România de dinainte de 1989, comparativ cu fricile de azi.

FRICA SOCIALĂ ÎN COMUNISM/FRICA SOCIALĂ AZI
La întrebarea „Care a fost pericolul (evenimentul social ameninţător) de care vă temeaţi dvs. mai mult înainte de 1990, în perioada 1965-1989?”, persoanele care au cunoscut experienţa regimului totalitar îşi amintesc, în primul rând, de ameninţările de ordin politic (aproape o pătrime din eşantion). Dintre aceştia, unii declară că se temeau de activiştii de partid, alţii de regimul comunist în general. Unul din zece respondenţi spune că îi era frică de Securitate, de Miliţie şi de informatorii acestor instituţii.

Concluzia pe baza sondajului CURS: în România, sub Ceauşescu, frica socială era provocată de ameninţările de ordin politic. Sigur, erau şi alţi factori generatori de teamă. Aproximativ 12% dintre cele 1.039 de persoane intervievate indică factori de natură socială, precum frica de a nu deveni victime ale infracţionalităţii, de a nu fi umiliţi, de condiţiile grele de muncă etc. De trei ori mai puţine persoane (adică 3%) afirmă că în perioada 1965-1989 se temeau de evenimente economice nefaste, precum pierderea locului de muncă. În proporţie mai mică (2%), respondenţii amintesc de primejdiile generate de natură, dar agravate sau controlate social: seisme, inundaţii, secetă.

Astăzi, ponderea factorilor declanşatori de frică socială este alta: aproximativ patru din zece persoane intervievate se simt ameniţate de factori de natură economică (colaps economic, adâncirea crizei economice, lipsa locurilor de muncă pentru tineri, inflaţie ş.a.m.d.), iar 15% au în vedere procese sociale ce reprezintă pericole iminente (infracţionalitatea, violenţa stradală, corupţia ş.a.). Pe locul al treilea ca frecvenţă (14%) sunt menţionate spaimele legate de factorii naturali (3% – posibile catastrofe naturale; 6% – pierderea sănătăţii).

Periculozitatea evenimentelor aşa-zis naturale nu este imună faţă de factorii social-economici. În legătură cu acest aspect, scriitorul sud-african Hein Marais (2006) spunea: „Lăsaţi la o parte prejudecata că dezastrele nu discriminează, că mătură totul în calea lor, cu o indiferenţă «democratică». Nenoroci­rile îi ţintesc direct pe săraci, pe cei siliţi să-şi ducă viaţa în calea pericolului”.

În prezent, oamenii (6%) se tem de posibilitatea unor mişcări sociale (o nouă revoluţie, război civil, greve, manifestaţii de protest). (vezi graficul privind distribuţia răspunsurilor la întrebarea despre pericolele de care se temeau/se tem cei intervievaţi). Conform rezultatelor sondajului CURS, se poate spune că în perioada comunistă frica socială era generată prioritar de pericole de ordin politic, în prezent ea este indusă, fiind produsă în primul rând de ameninţări de natură economică.

PIRAMIDA FRICILOR SOCIALE ÎN COMUNISM ŞI ÎN TRANZIŢIA POSTCOMUNISTĂ
Pornind de la observaţia că „Frica omului este frica de ceva sau pentru ceva: de boală, de lipsa banilor, de dezonoare; pentru sănătatea sa, pentru familie, status social” (Kurt Riezler, 1944), ne putem imagina o „piramidă a fricilor sociale” pentru fiecare etapă a istoriei, pe verticală trecându-se, de la bază spre vârf, ameninţările în ordinea gravităţii lor (cele mai periculoase plasate la baza piramidei), iar pe orizontală extensia diferitelor frici.

În sondajul CURS, am luat în calcul frica de pierderea vieţii (pentru motive politice), a li­bertăţii (pentru motive politice), a domiciliului, a bunurilor (a averii), a locului de muncă, a avantajelor financiare şi, în fine, a viitorului urmaşilor, ca formă de autorealizare. Pentru perioada anilor 1965-1989, a rezultat o piramidă a fricilor sociale în formă de „urnă”, cu baza mai largă decât vârful şi cu mediane mai extinse. Caracteristică pentru piramida fricilor sociale în comunism este extensia fricilor de bază (pierderea vieţii sau a libertăţii din motive politice) şi îngustarea fricilor dinspre vârful piramidei (pierderea locului de muncă şi a avantajelor financiare).

Pentru ziua de azi, piramida fricilor sociale este de formă „triunghiulară cu vârful în jos”, baza fiind mai îngustă decât vârful, respectiv proporţia celor care se tem că şi-ar putea pierde viaţa sau libertatea din motive politice este de zece ori mai mică decât frica pentru viitorul incert al copiilor şi al nepoţilor lor (aproximativ 4% faţă de 45%).   

Pierderea locului de muncă, şomajul reprezintă pericolul resimţit de aproximativ o pătrime dintre persoanele cuprinse în eşantion; pentru aceeaşi proporţie (25%) din totalul celor intervievaţi conform celor declarate de ei, perspectiva pierderii averilor constituie evenimentul care le produce teamă. Aproximativ 3% dintre cei intervievaţi se tem de pierderea vieţii pentru convingerile politice şi cam tot atâţia trăiesc frica generată de eventualitatea pierderii libertăţii pentru motive politice. Să ne amintim că pericolele pot fi reale, dar şi imaginare. (vezi graficele privind distribuţia răspunsurilor la întrebările despre frica pentru pierderea vieţii…..).

DISTRIBUŢIA INEGALĂ A FRICILOR SOCIALE
Fricile sociale sunt selective, îşi aleg ţintele: de lupi, urşi, şerpi sau alte lighioane ne temem cu toţi, indiferent dacă suntem tineri sau mai puţin tineri, dacă am adunat averi sau suntem săraci, dacă suntem şomeri sau patroni.

Nu stau tot aşa lucrurile cu fricile sociale. Că îşi vor pierde privilegiile se tem doar cei ce le au, la fel şi averile. Cine se teme mai mult în condiţiile crizei ce se prelungeşte în România „ca o zi de post” că îşi vor pierde locul de muncă: intelectualii (persoanele cu studii superioare) sau mun­citorii?

Datele sondajului CURS conduc spre distribuţia fricilor sociale pe  două categorii, luate spre exemplificare. Se observă di­fe­renţele mari în ceea ce priveşte frica de şomaj a muncitorilor (două treimi dintre muncitorii intervievaţi au declarat că se tem că îşi vor pierde locul de muncă), comparativ cu persoanele cu studii superioare (aproape jumătate din totalul persoanelor din această categorie).

De asemenea, proporţia celor care trăiesc „cu frica în sân” când se gândesc la soarta hărăzită copiilor şi nepoţilor lor este semnificativ mai mare în rândul muncitorilor (peste 50%), decât printre intelectuali (aproape o cincime).

LA LOCUL DE MUNCĂ, FRICA ESTE LA EA ACASĂ
„Dacă vrem să măsurăm frica în stil american, trebuie să începem studiul de la locurile de muncă, fiindcă acesta este spaţiul unde po­pulaţia suferă, la modul cotidian, strânsoarea fricii şi a coerciţiei” – afirma Corey Robin, profesor de ştiinţe politice la Brooklyn College din New York, într-o lucrare apărută în 2004 la prestigioasa Oxford University Press şi tradusă recent la noi cu titlul „Frica. Istoria unei idei politice” (Bucureşti, Editura Vremea, 2009, 328).

Cred că la fel putem proceda când încercăm să evaluăm „frica în stil românesc”: să pornim tot de la locul din care oamenii îşi câştigă bucata de pâine. Dar munca ne asigură nu numai mijloacele de subzistenţă, ci şi împlinirea personalităţii, stima de sine, respectul celorlalţi. „Nu există în Satele Unite valoare plasată mai sus decât munca”, ne asigură acelaşi Corey Robin.

Din păcate, la noi „a mun­ci” este depreciativ: „Cine-i harnic şi munceşte ori e prost, ori nu gândeşte” sau, mai blând, „Cine munceşte nu are timp să câştige!”. O astfel de mentalitate este păguboasă atât pentru individ, cât şi pentru societate.

Mi-aduc aminte reacţia unui student din fundul sălii de curs: „Iar vreţi să ne îndobitociţi cu munca!?!”. Le vorbeam studenţilor despre crezul teologului german Martin Luther: „Omul este pentru muncă născut, aşa cum pa­să­rea este născută pentru a zbura”, adău­gân­d doar atât: „Nu monarhia, ci munca salvează Ro­mâ­nia” (La acea vreme, pe clădirea Institutului de Arhitectură „Ion Mincu” stătea scris cu ne­gru, cu litere uriaşe: „Monarhia salvează România”).

Poate nu mi-aş fi amintit acest episod da­că zilele trecute nu m-aş fi întâlnit cu fostul meu student, care, ca absolvent cu ceva ve­chime, îşi căuta acum un loc de muncă: „Domnule profesor, nu ştiţi cumva un job, m-aş angaja oriunde, aş face orice”. Criza economică măturase firma de advertising unde lucrase…

De frica şomajului, oamenii îndură aproape orice: salarii de mizerie, program prelungit, condiţii de muncă inumane, umilinţe de tot soiul. Aceasta este „frica în stil românesc”. 

Sondajul CURS (25 sept. – 7 oct. 2009) a abordat fri­ca la locul de muncă prin întrebarea cu răspunsuri libere: „În prezent, ce vă îngrijorează (vă temeţi) mai mult la locul de muncă?”. Compa­rativ, s-a cerut persoaneleor care în decembrie 1989 aveau vârsta de cel puţin 18 ani să răs­pun­dă la întrebarea: „Înainte de 1989, în perioada 1965-1989, ce vă îngrijora (de ce vă temeaţi) mai mult la locul de muncă?” (vezi graficele…)



Va urma
Orientare (socialism-capitalism) spre economia de piaţă.

 

Prof. Septimiu Chelcea
Universitatea din Bucureşti Facultatea de Sociologie şi Asistenţă Socială
Expert CURS

Frica nu este „un prisos de laşitate”, cum se crede îndeobşte; ea înseamnă mai de­grabă prevedere decât laşitate, iar opusul fricii nu este curajul, ci calculul raţional, gândirea lucidă. Ea s-a născut o dată cu omul, în negura vremurilor. Este o emoţie negativă, trăită cu diferite grade de intensitate, generată de un pericol, de o ameninţare iminentă, reală sau fictivă, ce se urmăreşte a fi evitată.

Frica ne mobilizează sau ne paralizează. În Eseuri (ediţia întâi, 1580), scriitorul renascentist francez Michel de Montaigne, care a introdus distincţia între frica individuală şi cea colectivă, remarca manifestările polare ale fricii: „Când ne dă aripi la călcâie, când ne ţintuie picioarele”. Astăzi, se acceptă cvasiunanim că frica îmbracă două forme: „Frica pasivă” (conduită de evadare, de refugiu în leşin) şi „Frica activă” (fuga din faţa pericolului, considerată pe nedrept o conduită iraţională).

Aşadar, frica reprezintă un semnal de alar­mă, este întru totul naturală. Nu merită să fie lăudată, dar nici blamată. Parafrazând proverbul despre fugă, putem spune: „Frica este ruşi­noasă, dar este sănătoasă”. Cine pretinde că nu i-a fost niciodată frică ori nu spune adevărul, ori şi-a pierdut parţial memoria, ori nu este destul de echilibrat din punct de vedere psihic.


NU EXISTĂ FRICĂ, CI FRICI

Aşa cum nu există iubire, ci iubiri care se particularizează după „obiectul” acestei emoţii, după intensitatea „dulcelui fior” sau în funcţie de epoca istorică în care se manifestă (iubirea romantică „inventată” de cavalerii medievali era altceva decât iubirea de azi, dominată de multe ori de formula „Ne-am văzut, ne-am plăcut”), tot astfel mi se pare firesc să vorbim despre frici, nu despre frică.

Pentru sistematizarea fricilor, pe cât de multe, pe atât de variate, putem lua în considerare natura stimulului, a pericolului (este unul obiectiv sau unul imaginar?), tipul de manifestare (activă, pasivă), mecanismul producerii (în principal, biologic sau predominant social), statusul social al persoanelor ce resimt frica (poziţia lor socială înaltă, medie, scăzută), numărul celor cuprinşi de frică (indivizi, colectităţi), epoca istorică (Antichitate, Evul Mediu, modernitate sau contemporaneitate) şi, în fine, sistemul politic în care se manifestă frica (totalitarism, democraţie).


FRICA SOCIALĂ DIN PUNCT DE VEDERE PSIHOSOCIOLOGIC

Frica socială, în taxonomia propusă în care s-a făcut distincţie între mecanismele biologice şi cele sociale ale fricii, semnifică o emoţie predominant negativă, împărtăşită de un nu­măr de persoane relativ mare (grupuri, catego­rii şi clase sociale sau naţiuni), ca reacţie la pe­ricole de natură socială iminente, reale sau fictive.

Transfigurarea fricii biologice (ca reacţie fiziologică şi comportamentală, ca trăire psihică individuală) în frică socială se produce prin comunicarea interpersonală şi mass-media. Nu în primul rând faptul că pericolul este un fenomen social sau că provine de la un regim politic, de la organizaţii şi persoane cu putere politică şi/sau economică sau instituţii sociale conferă fricii caracter social, ci faptul că ea se transmite de la un individ la altul, cuprinzând un număr semnificativ de persoane (de la mulţimi la clase şi categorii sociale până la popoare şi naţiuni). Aşadar, frica devine socială prin faptul că este împărtăşită în comun.
Acestea fiind spuse, să vedem de ce pericole se fereau cetăţenii din România de dinainte de 1989, comparativ cu fricile de azi.

FRICA SOCIALĂ ÎN COMUNISM/FRICA SOCIALĂ AZI
La întrebarea „Care a fost pericolul (evenimentul social ameninţător) de care vă temeaţi dvs. mai mult înainte de 1990, în perioada 1965-1989?”, persoanele care au cunoscut experienţa regimului totalitar îşi amintesc, în primul rând, de ameninţările de ordin politic (aproape o pătrime din eşantion). Dintre aceştia, unii declară că se temeau de activiştii de partid, alţii de regimul comunist în general. Unul din zece respondenţi spune că îi era frică de Securitate, de Miliţie şi de informatorii acestor instituţii.

Concluzia pe baza sondajului CURS: în România, sub Ceauşescu, frica socială era provocată de ameninţările de ordin politic. Sigur, erau şi alţi factori generatori de teamă. Aproximativ 12% dintre cele 1.039 de persoane intervievate indică factori de natură socială, precum frica de a nu deveni victime ale infracţionalităţii, de a nu fi umiliţi, de condiţiile grele de muncă etc. De trei ori mai puţine persoane (adică 3%) afirmă că în perioada 1965-1989 se temeau de evenimente economice nefaste, precum pierderea locului de muncă. În proporţie mai mică (2%), respondenţii amintesc de primejdiile generate de natură, dar agravate sau controlate social: seisme, inundaţii, secetă.

Astăzi, ponderea factorilor declanşatori de frică socială este alta: aproximativ patru din zece persoane intervievate se simt ameniţate de factori de natură economică (colaps economic, adâncirea crizei economice, lipsa locurilor de muncă pentru tineri, inflaţie ş.a.m.d.), iar 15% au în vedere procese sociale ce reprezintă pericole iminente (infracţionalitatea, violenţa stradală, corupţia ş.a.). Pe locul al treilea ca frecvenţă (14%) sunt menţionate spaimele legate de factorii naturali (3% – posibile catastrofe naturale; 6% – pierderea sănătăţii).

Periculozitatea evenimentelor aşa-zis naturale nu este imună faţă de factorii social-economici. În legătură cu acest aspect, scriitorul sud-african Hein Marais (2006) spunea: „Lăsaţi la o parte prejudecata că dezastrele nu discriminează, că mătură totul în calea lor, cu o indiferenţă «democratică». Nenoroci­rile îi ţintesc direct pe săraci, pe cei siliţi să-şi ducă viaţa în calea pericolului”.

În prezent, oamenii (6%) se tem de posibilitatea unor mişcări sociale (o nouă revoluţie, război civil, greve, manifestaţii de protest). (vezi graficul privind distribuţia răspunsurilor la întrebarea despre pericolele de care se temeau/se tem cei intervievaţi). Conform rezultatelor sondajului CURS, se poate spune că în perioada comunistă frica socială era generată prioritar de pericole de ordin politic, în prezent ea este indusă, fiind produsă în primul rând de ameninţări de natură economică.

PIRAMIDA FRICILOR SOCIALE ÎN COMUNISM ŞI ÎN TRANZIŢIA POSTCOMUNISTĂ
Pornind de la observaţia că „Frica omului este frica de ceva sau pentru ceva: de boală, de lipsa banilor, de dezonoare; pentru sănătatea sa, pentru familie, status social” (Kurt Riezler, 1944), ne putem imagina o „piramidă a fricilor sociale” pentru fiecare etapă a istoriei, pe verticală trecându-se, de la bază spre vârf, ameninţările în ordinea gravităţii lor (cele mai periculoase plasate la baza piramidei), iar pe orizontală extensia diferitelor frici.

În sondajul CURS, am luat în calcul frica de pierderea vieţii (pentru motive politice), a li­bertăţii (pentru motive politice), a domiciliului, a bunurilor (a averii), a locului de muncă, a avantajelor financiare şi, în fine, a viitorului urmaşilor, ca formă de autorealizare. Pentru perioada anilor 1965-1989, a rezultat o piramidă a fricilor sociale în formă de „urnă”, cu baza mai largă decât vârful şi cu mediane mai extinse. Caracteristică pentru piramida fricilor sociale în comunism este extensia fricilor de bază (pierderea vieţii sau a libertăţii din motive politice) şi îngustarea fricilor dinspre vârful piramidei (pierderea locului de muncă şi a avantajelor financiare).

Pentru ziua de azi, piramida fricilor sociale este de formă „triunghiulară cu vârful în jos”, baza fiind mai îngustă decât vârful, respectiv proporţia celor care se tem că şi-ar putea pierde viaţa sau libertatea din motive politice este de zece ori mai mică decât frica pentru viitorul incert al copiilor şi al nepoţilor lor (aproximativ 4% faţă de 45%).   

Pierderea locului de muncă, şomajul reprezintă pericolul resimţit de aproximativ o pătrime dintre persoanele cuprinse în eşantion; pentru aceeaşi proporţie (25%) din totalul celor intervievaţi conform celor declarate de ei, perspectiva pierderii averilor constituie evenimentul care le produce teamă. Aproximativ 3% dintre cei intervievaţi se tem de pierderea vieţii pentru convingerile politice şi cam tot atâţia trăiesc frica generată de eventualitatea pierderii libertăţii pentru motive politice. Să ne amintim că pericolele pot fi reale, dar şi imaginare. (vezi graficele privind distribuţia răspunsurilor la întrebările despre frica pentru pierderea vieţii…..).

DISTRIBUŢIA INEGALĂ A FRICILOR SOCIALE
Fricile sociale sunt selective, îşi aleg ţintele: de lupi, urşi, şerpi sau alte lighioane ne temem cu toţi, indiferent dacă suntem tineri sau mai puţin tineri, dacă am adunat averi sau suntem săraci, dacă suntem şomeri sau patroni.

Nu stau tot aşa lucrurile cu fricile sociale. Că îşi vor pierde privilegiile se tem doar cei ce le au, la fel şi averile. Cine se teme mai mult în condiţiile crizei ce se prelungeşte în România „ca o zi de post” că îşi vor pierde locul de muncă: intelectualii (persoanele cu studii superioare) sau mun­citorii?

Datele sondajului CURS conduc spre distribuţia fricilor sociale pe  două categorii, luate spre exemplificare. Se observă di­fe­renţele mari în ceea ce priveşte frica de şomaj a muncitorilor (două treimi dintre muncitorii intervievaţi au declarat că se tem că îşi vor pierde locul de muncă), comparativ cu persoanele cu studii superioare (aproape jumătate din totalul persoanelor din această categorie).

De asemenea, proporţia celor care trăiesc „cu frica în sân” când se gândesc la soarta hărăzită copiilor şi nepoţilor lor este semnificativ mai mare în rândul muncitorilor (peste 50%), decât printre intelectuali (aproape o cincime).

LA LOCUL DE MUNCĂ, FRICA ESTE LA EA ACASĂ
„Dacă vrem să măsurăm frica în stil american, trebuie să începem studiul de la locurile de muncă, fiindcă acesta este spaţiul unde po­pulaţia suferă, la modul cotidian, strânsoarea fricii şi a coerciţiei” – afirma Corey Robin, profesor de ştiinţe politice la Brooklyn College din New York, într-o lucrare apărută în 2004 la prestigioasa Oxford University Press şi tradusă recent la noi cu titlul „Frica. Istoria unei idei politice” (Bucureşti, Editura Vremea, 2009, 328).

Cred că la fel putem proceda când încercăm să evaluăm „frica în stil românesc”: să pornim tot de la locul din care oamenii îşi câştigă bucata de pâine. Dar munca ne asigură nu numai mijloacele de subzistenţă, ci şi împlinirea personalităţii, stima de sine, respectul celorlalţi. „Nu există în Satele Unite valoare plasată mai sus decât munca”, ne asigură acelaşi Corey Robin.

Din păcate, la noi „a mun­ci” este depreciativ: „Cine-i harnic şi munceşte ori e prost, ori nu gândeşte” sau, mai blând, „Cine munceşte nu are timp să câştige!”. O astfel de mentalitate este păguboasă atât pentru individ, cât şi pentru societate.

Mi-aduc aminte reacţia unui student din fundul sălii de curs: „Iar vreţi să ne îndobitociţi cu munca!?!”. Le vorbeam studenţilor despre crezul teologului german Martin Luther: „Omul este pentru muncă născut, aşa cum pa­să­rea este născută pentru a zbura”, adău­gân­d doar atât: „Nu monarhia, ci munca salvează Ro­mâ­nia” (La acea vreme, pe clădirea Institutului de Arhitectură „Ion Mincu” stătea scris cu ne­gru, cu litere uriaşe: „Monarhia salvează România”).

Poate nu mi-aş fi amintit acest episod da­că zilele trecute nu m-aş fi întâlnit cu fostul meu student, care, ca absolvent cu ceva ve­chime, îşi căuta acum un loc de muncă: „Domnule profesor, nu ştiţi cumva un job, m-aş angaja oriunde, aş face orice”. Criza economică măturase firma de advertising unde lucrase…

De frica şomajului, oamenii îndură aproape orice: salarii de mizerie, program prelungit, condiţii de muncă inumane, umilinţe de tot soiul. Aceasta este „frica în stil românesc”. 

Sondajul CURS (25 sept. – 7 oct. 2009) a abordat fri­ca la locul de muncă prin întrebarea cu răspunsuri libere: „În prezent, ce vă îngrijorează (vă temeţi) mai mult la locul de muncă?”. Compa­rativ, s-a cerut persoaneleor care în decembrie 1989 aveau vârsta de cel puţin 18 ani să răs­pun­dă la întrebarea: „Înainte de 1989, în perioada 1965-1989, ce vă îngrijora (de ce vă temeaţi) mai mult la locul de muncă?” (vezi graficele…)



Va urma
Orientare (socialism-capitalism) spre economia de piaţă.

 

Prof. Septimiu Chelcea
Universitatea din Bucureşti Facultatea de Sociologie şi Asistenţă Socială
Expert CURS

Frica nu este „un prisos de laşitate”, cum se crede îndeobşte; ea înseamnă mai de­grabă prevedere decât laşitate, iar opusul fricii nu este curajul, ci calculul raţional, gândirea lucidă. Ea s-a născut o dată cu omul, în negura vremurilor. Este o emoţie negativă, trăită cu diferite grade de intensitate, generată de un pericol, de o ameninţare iminentă, reală sau fictivă, ce se urmăreşte a fi evitată.

Frica ne mobilizează sau ne paralizează. În Eseuri (ediţia întâi, 1580), scriitorul renascentist francez Michel de Montaigne, care a introdus distincţia între frica individuală şi cea colectivă, remarca manifestările polare ale fricii: „Când ne dă aripi la călcâie, când ne ţintuie picioarele”. Astăzi, se acceptă cvasiunanim că frica îmbracă două forme: „Frica pasivă” (conduită de evadare, de refugiu în leşin) şi „Frica activă” (fuga din faţa pericolului, considerată pe nedrept o conduită iraţională).

Aşadar, frica reprezintă un semnal de alar­mă, este întru totul naturală. Nu merită să fie lăudată, dar nici blamată. Parafrazând proverbul despre fugă, putem spune: „Frica este ruşi­noasă, dar este sănătoasă”. Cine pretinde că nu i-a fost niciodată frică ori nu spune adevărul, ori şi-a pierdut parţial memoria, ori nu este destul de echilibrat din punct de vedere psihic.


NU EXISTĂ FRICĂ, CI FRICI

Aşa cum nu există iubire, ci iubiri care se particularizează după „obiectul” acestei emoţii, după intensitatea „dulcelui fior” sau în funcţie de epoca istorică în care se manifestă (iubirea romantică „inventată” de cavalerii medievali era altceva decât iubirea de azi, dominată de multe ori de formula „Ne-am văzut, ne-am plăcut”), tot astfel mi se pare firesc să vorbim despre frici, nu despre frică.

Pentru sistematizarea fricilor, pe cât de multe, pe atât de variate, putem lua în considerare natura stimulului, a pericolului (este unul obiectiv sau unul imaginar?), tipul de manifestare (activă, pasivă), mecanismul producerii (în principal, biologic sau predominant social), statusul social al persoanelor ce resimt frica (poziţia lor socială înaltă, medie, scăzută), numărul celor cuprinşi de frică (indivizi, colectităţi), epoca istorică (Antichitate, Evul Mediu, modernitate sau contemporaneitate) şi, în fine, sistemul politic în care se manifestă frica (totalitarism, democraţie).


FRICA SOCIALĂ DIN PUNCT DE VEDERE PSIHOSOCIOLOGIC

Frica socială, în taxonomia propusă în care s-a făcut distincţie între mecanismele biologice şi cele sociale ale fricii, semnifică o emoţie predominant negativă, împărtăşită de un nu­măr de persoane relativ mare (grupuri, catego­rii şi clase sociale sau naţiuni), ca reacţie la pe­ricole de natură socială iminente, reale sau fictive.

Transfigurarea fricii biologice (ca reacţie fiziologică şi comportamentală, ca trăire psihică individuală) în frică socială se produce prin comunicarea interpersonală şi mass-media. Nu în primul rând faptul că pericolul este un fenomen social sau că provine de la un regim politic, de la organizaţii şi persoane cu putere politică şi/sau economică sau instituţii sociale conferă fricii caracter social, ci faptul că ea se transmite de la un individ la altul, cuprinzând un număr semnificativ de persoane (de la mulţimi la clase şi categorii sociale până la popoare şi naţiuni). Aşadar, frica devine socială prin faptul că este împărtăşită în comun.
Acestea fiind spuse, să vedem de ce pericole se fereau cetăţenii din România de dinainte de 1989, comparativ cu fricile de azi.

FRICA SOCIALĂ ÎN COMUNISM/FRICA SOCIALĂ AZI
La întrebarea „Care a fost pericolul (evenimentul social ameninţător) de care vă temeaţi dvs. mai mult înainte de 1990, în perioada 1965-1989?”, persoanele care au cunoscut experienţa regimului totalitar îşi amintesc, în primul rând, de ameninţările de ordin politic (aproape o pătrime din eşantion). Dintre aceştia, unii declară că se temeau de activiştii de partid, alţii de regimul comunist în general. Unul din zece respondenţi spune că îi era frică de Securitate, de Miliţie şi de informatorii acestor instituţii.

Concluzia pe baza sondajului CURS: în România, sub Ceauşescu, frica socială era provocată de ameninţările de ordin politic. Sigur, erau şi alţi factori generatori de teamă. Aproximativ 12% dintre cele 1.039 de persoane intervievate indică factori de natură socială, precum frica de a nu deveni victime ale infracţionalităţii, de a nu fi umiliţi, de condiţiile grele de muncă etc. De trei ori mai puţine persoane (adică 3%) afirmă că în perioada 1965-1989 se temeau de evenimente economice nefaste, precum pierderea locului de muncă. În proporţie mai mică (2%), respondenţii amintesc de primejdiile generate de natură, dar agravate sau controlate social: seisme, inundaţii, secetă.

Astăzi, ponderea factorilor declanşatori de frică socială este alta: aproximativ patru din zece persoane intervievate se simt ameniţate de factori de natură economică (colaps economic, adâncirea crizei economice, lipsa locurilor de muncă pentru tineri, inflaţie ş.a.m.d.), iar 15% au în vedere procese sociale ce reprezintă pericole iminente (infracţionalitatea, violenţa stradală, corupţia ş.a.). Pe locul al treilea ca frecvenţă (14%) sunt menţionate spaimele legate de factorii naturali (3% – posibile catastrofe naturale; 6% – pierderea sănătăţii).

Periculozitatea evenimentelor aşa-zis naturale nu este imună faţă de factorii social-economici. În legătură cu acest aspect, scriitorul sud-african Hein Marais (2006) spunea: „Lăsaţi la o parte prejudecata că dezastrele nu discriminează, că mătură totul în calea lor, cu o indiferenţă «democratică». Nenoroci­rile îi ţintesc direct pe săraci, pe cei siliţi să-şi ducă viaţa în calea pericolului”.

În prezent, oamenii (6%) se tem de posibilitatea unor mişcări sociale (o nouă revoluţie, război civil, greve, manifestaţii de protest). (vezi graficul privind distribuţia răspunsurilor la întrebarea despre pericolele de care se temeau/se tem cei intervievaţi). Conform rezultatelor sondajului CURS, se poate spune că în perioada comunistă frica socială era generată prioritar de pericole de ordin politic, în prezent ea este indusă, fiind produsă în primul rând de ameninţări de natură economică.

PIRAMIDA FRICILOR SOCIALE ÎN COMUNISM ŞI ÎN TRANZIŢIA POSTCOMUNISTĂ
Pornind de la observaţia că „Frica omului este frica de ceva sau pentru ceva: de boală, de lipsa banilor, de dezonoare; pentru sănătatea sa, pentru familie, status social” (Kurt Riezler, 1944), ne putem imagina o „piramidă a fricilor sociale” pentru fiecare etapă a istoriei, pe verticală trecându-se, de la bază spre vârf, ameninţările în ordinea gravităţii lor (cele mai periculoase plasate la baza piramidei), iar pe orizontală extensia diferitelor frici.

În sondajul CURS, am luat în calcul frica de pierderea vieţii (pentru motive politice), a li­bertăţii (pentru motive politice), a domiciliului, a bunurilor (a averii), a locului de muncă, a avantajelor financiare şi, în fine, a viitorului urmaşilor, ca formă de autorealizare. Pentru perioada anilor 1965-1989, a rezultat o piramidă a fricilor sociale în formă de „urnă”, cu baza mai largă decât vârful şi cu mediane mai extinse. Caracteristică pentru piramida fricilor sociale în comunism este extensia fricilor de bază (pierderea vieţii sau a libertăţii din motive politice) şi îngustarea fricilor dinspre vârful piramidei (pierderea locului de muncă şi a avantajelor financiare).

Pentru ziua de azi, piramida fricilor sociale este de formă „triunghiulară cu vârful în jos”, baza fiind mai îngustă decât vârful, respectiv proporţia celor care se tem că şi-ar putea pierde viaţa sau libertatea din motive politice este de zece ori mai mică decât frica pentru viitorul incert al copiilor şi al nepoţilor lor (aproximativ 4% faţă de 45%).   

Pierderea locului de muncă, şomajul reprezintă pericolul resimţit de aproximativ o pătrime dintre persoanele cuprinse în eşantion; pentru aceeaşi proporţie (25%) din totalul celor intervievaţi conform celor declarate de ei, perspectiva pierderii averilor constituie evenimentul care le produce teamă. Aproximativ 3% dintre cei intervievaţi se tem de pierderea vieţii pentru convingerile politice şi cam tot atâţia trăiesc frica generată de eventualitatea pierderii libertăţii pentru motive politice. Să ne amintim că pericolele pot fi reale, dar şi imaginare. (vezi graficele privind distribuţia răspunsurilor la întrebările despre frica pentru pierderea vieţii…..).

DISTRIBUŢIA INEGALĂ A FRICILOR SOCIALE
Fricile sociale sunt selective, îşi aleg ţintele: de lupi, urşi, şerpi sau alte lighioane ne temem cu toţi, indiferent dacă suntem tineri sau mai puţin tineri, dacă am adunat averi sau suntem săraci, dacă suntem şomeri sau patroni.

Nu stau tot aşa lucrurile cu fricile sociale. Că îşi vor pierde privilegiile se tem doar cei ce le au, la fel şi averile. Cine se teme mai mult în condiţiile crizei ce se prelungeşte în România „ca o zi de post” că îşi vor pierde locul de muncă: intelectualii (persoanele cu studii superioare) sau mun­citorii?

Datele sondajului CURS conduc spre distribuţia fricilor sociale pe  două categorii, luate spre exemplificare. Se observă di­fe­renţele mari în ceea ce priveşte frica de şomaj a muncitorilor (două treimi dintre muncitorii intervievaţi au declarat că se tem că îşi vor pierde locul de muncă), comparativ cu persoanele cu studii superioare (aproape jumătate din totalul persoanelor din această categorie).

De asemenea, proporţia celor care trăiesc „cu frica în sân” când se gândesc la soarta hărăzită copiilor şi nepoţilor lor este semnificativ mai mare în rândul muncitorilor (peste 50%), decât printre intelectuali (aproape o cincime).

LA LOCUL DE MUNCĂ, FRICA ESTE LA EA ACASĂ
„Dacă vrem să măsurăm frica în stil american, trebuie să începem studiul de la locurile de muncă, fiindcă acesta este spaţiul unde po­pulaţia suferă, la modul cotidian, strânsoarea fricii şi a coerciţiei” – afirma Corey Robin, profesor de ştiinţe politice la Brooklyn College din New York, într-o lucrare apărută în 2004 la prestigioasa Oxford University Press şi tradusă recent la noi cu titlul „Frica. Istoria unei idei politice” (Bucureşti, Editura Vremea, 2009, 328).

Cred că la fel putem proceda când încercăm să evaluăm „frica în stil românesc”: să pornim tot de la locul din care oamenii îşi câştigă bucata de pâine. Dar munca ne asigură nu numai mijloacele de subzistenţă, ci şi împlinirea personalităţii, stima de sine, respectul celorlalţi. „Nu există în Satele Unite valoare plasată mai sus decât munca”, ne asigură acelaşi Corey Robin.

Din păcate, la noi „a mun­ci” este depreciativ: „Cine-i harnic şi munceşte ori e prost, ori nu gândeşte” sau, mai blând, „Cine munceşte nu are timp să câştige!”. O astfel de mentalitate este păguboasă atât pentru individ, cât şi pentru societate.

Mi-aduc aminte reacţia unui student din fundul sălii de curs: „Iar vreţi să ne îndobitociţi cu munca!?!”. Le vorbeam studenţilor despre crezul teologului german Martin Luther: „Omul este pentru muncă născut, aşa cum pa­să­rea este născută pentru a zbura”, adău­gân­d doar atât: „Nu monarhia, ci munca salvează Ro­mâ­nia” (La acea vreme, pe clădirea Institutului de Arhitectură „Ion Mincu” stătea scris cu ne­gru, cu litere uriaşe: „Monarhia salvează România”).

Poate nu mi-aş fi amintit acest episod da­că zilele trecute nu m-aş fi întâlnit cu fostul meu student, care, ca absolvent cu ceva ve­chime, îşi căuta acum un loc de muncă: „Domnule profesor, nu ştiţi cumva un job, m-aş angaja oriunde, aş face orice”. Criza economică măturase firma de advertising unde lucrase…

De frica şomajului, oamenii îndură aproape orice: salarii de mizerie, program prelungit, condiţii de muncă inumane, umilinţe de tot soiul. Aceasta este „frica în stil românesc”. 

Sondajul CURS (25 sept. – 7 oct. 2009) a abordat fri­ca la locul de muncă prin întrebarea cu răspunsuri libere: „În prezent, ce vă îngrijorează (vă temeţi) mai mult la locul de muncă?”. Compa­rativ, s-a cerut persoaneleor care în decembrie 1989 aveau vârsta de cel puţin 18 ani să răs­pun­dă la întrebarea: „Înainte de 1989, în perioada 1965-1989, ce vă îngrijora (de ce vă temeaţi) mai mult la locul de muncă?” (vezi graficele…)

 

 

 

 



Prof. Septimiu Chelcea
Universitatea din Bucureşti Facultatea de Sociologie şi Asistenţă Socială
Expert CURS

Frica nu este „un prisos de laşitate”, cum se crede îndeobşte; ea înseamnă mai de­grabă prevedere decât laşitate, iar opusul fricii nu este curajul, ci calculul raţional, gândirea lucidă. Ea s-a născut o dată cu omul, în negura vremurilor. Este o emoţie negativă, trăită cu diferite grade de intensitate, generată de un pericol, de o ameninţare iminentă, reală sau fictivă, ce se urmăreşte a fi evitată.

Frica ne mobilizează sau ne paralizează. În Eseuri (ediţia întâi, 1580), scriitorul renascentist francez Michel de Montaigne, care a introdus distincţia între frica individuală şi cea colectivă, remarca manifestările polare ale fricii: „Când ne dă aripi la călcâie, când ne ţintuie picioarele”. Astăzi, se acceptă cvasiunanim că frica îmbracă două forme: „Frica pasivă” (conduită de evadare, de refugiu în leşin) şi „Frica activă” (fuga din faţa pericolului, considerată pe nedrept o conduită iraţională).

Aşadar, frica reprezintă un semnal de alar­mă, este întru totul naturală. Nu merită să fie lăudată, dar nici blamată. Parafrazând proverbul despre fugă, putem spune: „Frica este ruşi­noasă, dar este sănătoasă”. Cine pretinde că nu i-a fost niciodată frică ori nu spune adevărul, ori şi-a pierdut parţial memoria, ori nu este destul de echilibrat din punct de vedere psihic.


NU EXISTĂ FRICĂ, CI FRICI

Aşa cum nu există iubire, ci iubiri care se particularizează după „obiectul” acestei emoţii, după intensitatea „dulcelui fior” sau în funcţie de epoca istorică în care se manifestă (iubirea romantică „inventată” de cavalerii medievali era altceva decât iubirea de azi, dominată de multe ori de formula „Ne-am văzut, ne-am plăcut”), tot astfel mi se pare firesc să vorbim despre frici, nu despre frică.

Pentru sistematizarea fricilor, pe cât de multe, pe atât de variate, putem lua în considerare natura stimulului, a pericolului (este unul obiectiv sau unul imaginar?), tipul de manifestare (activă, pasivă), mecanismul producerii (în principal, biologic sau predominant social), statusul social al persoanelor ce resimt frica (poziţia lor socială înaltă, medie, scăzută), numărul celor cuprinşi de frică (indivizi, colectităţi), epoca istorică (Antichitate, Evul Mediu, modernitate sau contemporaneitate) şi, în fine, sistemul politic în care se manifestă frica (totalitarism, democraţie).


FRICA SOCIALĂ DIN PUNCT DE VEDERE PSIHOSOCIOLOGIC

Frica socială, în taxonomia propusă în care s-a făcut distincţie între mecanismele biologice şi cele sociale ale fricii, semnifică o emoţie predominant negativă, împărtăşită de un nu­măr de persoane relativ mare (grupuri, catego­rii şi clase sociale sau naţiuni), ca reacţie la pe­ricole de natură socială iminente, reale sau fictive.

Transfigurarea fricii biologice (ca reacţie fiziologică şi comportamentală, ca trăire psihică individuală) în frică socială se produce prin comunicarea interpersonală şi mass-media. Nu în primul rând faptul că pericolul este un fenomen social sau că provine de la un regim politic, de la organizaţii şi persoane cu putere politică şi/sau economică sau instituţii sociale conferă fricii caracter social, ci faptul că ea se transmite de la un individ la altul, cuprinzând un număr semnificativ de persoane (de la mulţimi la clase şi categorii sociale până la popoare şi naţiuni). Aşadar, frica devine socială prin faptul că este împărtăşită în comun.
Acestea fiind spuse, să vedem de ce pericole se fereau cetăţenii din România de dinainte de 1989, comparativ cu fricile de azi.

FRICA SOCIALĂ ÎN COMUNISM/FRICA SOCIALĂ AZI
La întrebarea „Care a fost pericolul (evenimentul social ameninţător) de care vă temeaţi dvs. mai mult înainte de 1990, în perioada 1965-1989?”, persoanele care au cunoscut experienţa regimului totalitar îşi amintesc, în primul rând, de ameninţările de ordin politic (aproape o pătrime din eşantion). Dintre aceştia, unii declară că se temeau de activiştii de partid, alţii de regimul comunist în general. Unul din zece respondenţi spune că îi era frică de Securitate, de Miliţie şi de informatorii acestor instituţii.

Concluzia pe baza sondajului CURS: în România, sub Ceauşescu, frica socială era provocată de ameninţările de ordin politic. Sigur, erau şi alţi factori generatori de teamă. Aproximativ 12% dintre cele 1.039 de persoane intervievate indică factori de natură socială, precum frica de a nu deveni victime ale infracţionalităţii, de a nu fi umiliţi, de condiţiile grele de muncă etc. De trei ori mai puţine persoane (adică 3%) afirmă că în perioada 1965-1989 se temeau de evenimente economice nefaste, precum pierderea locului de muncă. În proporţie mai mică (2%), respondenţii amintesc de primejdiile generate de natură, dar agravate sau controlate social: seisme, inundaţii, secetă.

Astăzi, ponderea factorilor declanşatori de frică socială este alta: aproximativ patru din zece persoane intervievate se simt ameniţate de factori de natură economică (colaps economic, adâncirea crizei economice, lipsa locurilor de muncă pentru tineri, inflaţie ş.a.m.d.), iar 15% au în vedere procese sociale ce reprezintă pericole iminente (infracţionalitatea, violenţa stradală, corupţia ş.a.). Pe locul al treilea ca frecvenţă (14%) sunt menţionate spaimele legate de factorii naturali (3% – posibile catastrofe naturale; 6% – pierderea sănătăţii).

Periculozitatea evenimentelor aşa-zis naturale nu este imună faţă de factorii social-economici. În legătură cu acest aspect, scriitorul sud-african Hein Marais (2006) spunea: „Lăsaţi la o parte prejudecata că dezastrele nu discriminează, că mătură totul în calea lor, cu o indiferenţă «democratică». Nenoroci­rile îi ţintesc direct pe săraci, pe cei siliţi să-şi ducă viaţa în calea pericolului”.

În prezent, oamenii (6%) se tem de posibilitatea unor mişcări sociale (o nouă revoluţie, război civil, greve, manifestaţii de protest). (vezi graficul privind distribuţia răspunsurilor la întrebarea despre pericolele de care se temeau/se tem cei intervievaţi). Conform rezultatelor sondajului CURS, se poate spune că în perioada comunistă frica socială era generată prioritar de pericole de ordin politic, în prezent ea este indusă, fiind produsă în primul rând de ameninţări de natură economică.

PIRAMIDA FRICILOR SOCIALE ÎN COMUNISM ŞI ÎN TRANZIŢIA POSTCOMUNISTĂ
Pornind de la observaţia că „Frica omului este frica de ceva sau pentru ceva: de boală, de lipsa banilor, de dezonoare; pentru sănătatea sa, pentru familie, status social” (Kurt Riezler, 1944), ne putem imagina o „piramidă a fricilor sociale” pentru fiecare etapă a istoriei, pe verticală trecându-se, de la bază spre vârf, ameninţările în ordinea gravităţii lor (cele mai periculoase plasate la baza piramidei), iar pe orizontală extensia diferitelor frici.

În sondajul CURS, am luat în calcul frica de pierderea vieţii (pentru motive politice), a li­bertăţii (pentru motive politice), a domiciliului, a bunurilor (a averii), a locului de muncă, a avantajelor financiare şi, în fine, a viitorului urmaşilor, ca formă de autorealizare. Pentru perioada anilor 1965-1989, a rezultat o piramidă a fricilor sociale în formă de „urnă”, cu baza mai largă decât vârful şi cu mediane mai extinse. Caracteristică pentru piramida fricilor sociale în comunism este extensia fricilor de bază (pierderea vieţii sau a libertăţii din motive politice) şi îngustarea fricilor dinspre vârful piramidei (pierderea locului de muncă şi a avantajelor financiare).

Pentru ziua de azi, piramida fricilor sociale este de formă „triunghiulară cu vârful în jos”, baza fiind mai îngustă decât vârful, respectiv proporţia celor care se tem că şi-ar putea pierde viaţa sau libertatea din motive politice este de zece ori mai mică decât frica pentru viitorul incert al copiilor şi al nepoţilor lor (aproximativ 4% faţă de 45%).   

Pierderea locului de muncă, şomajul reprezintă pericolul resimţit de aproximativ o pătrime dintre persoanele cuprinse în eşantion; pentru aceeaşi proporţie (25%) din totalul celor intervievaţi conform celor declarate de ei, perspectiva pierderii averilor constituie evenimentul care le produce teamă. Aproximativ 3% dintre cei intervievaţi se tem de pierderea vieţii pentru convingerile politice şi cam tot atâţia trăiesc frica generată de eventualitatea pierderii libertăţii pentru motive politice. Să ne amintim că pericolele pot fi reale, dar şi imaginare. (vezi graficele privind distribuţia răspunsurilor la întrebările despre frica pentru pierderea vieţii…..).

DISTRIBUŢIA INEGALĂ A FRICILOR SOCIALE
Fricile sociale sunt selective, îşi aleg ţintele: de lupi, urşi, şerpi sau alte lighioane ne temem cu toţi, indiferent dacă suntem tineri sau mai puţin tineri, dacă am adunat averi sau suntem săraci, dacă suntem şomeri sau patroni.

Nu stau tot aşa lucrurile cu fricile sociale. Că îşi vor pierde privilegiile se tem doar cei ce le au, la fel şi averile. Cine se teme mai mult în condiţiile crizei ce se prelungeşte în România „ca o zi de post” că îşi vor pierde locul de muncă: intelectualii (persoanele cu studii superioare) sau mun­citorii?

Datele sondajului CURS conduc spre distribuţia fricilor sociale pe  două categorii, luate spre exemplificare. Se observă di­fe­renţele mari în ceea ce priveşte frica de şomaj a muncitorilor (două treimi dintre muncitorii intervievaţi au declarat că se tem că îşi vor pierde locul de muncă), comparativ cu persoanele cu studii superioare (aproape jumătate din totalul persoanelor din această categorie).

De asemenea, proporţia celor care trăiesc „cu frica în sân” când se gândesc la soarta hărăzită copiilor şi nepoţilor lor este semnificativ mai mare în rândul muncitorilor (peste 50%), decât printre intelectuali (aproape o cincime).

LA LOCUL DE MUNCĂ, FRICA ESTE LA EA ACASĂ
„Dacă vrem să măsurăm frica în stil american, trebuie să începem studiul de la locurile de muncă, fiindcă acesta este spaţiul unde po­pulaţia suferă, la modul cotidian, strânsoarea fricii şi a coerciţiei” – afirma Corey Robin, profesor de ştiinţe politice la Brooklyn College din New York, într-o lucrare apărută în 2004 la prestigioasa Oxford University Press şi tradusă recent la noi cu titlul „Frica. Istoria unei idei politice” (Bucureşti, Editura Vremea, 2009, 328).

Cred că la fel putem proceda când încercăm să evaluăm „frica în stil românesc”: să pornim tot de la locul din care oamenii îşi câştigă bucata de pâine. Dar munca ne asigură nu numai mijloacele de subzistenţă, ci şi împlinirea personalităţii, stima de sine, respectul celorlalţi. „Nu există în Satele Unite valoare plasată mai sus decât munca”, ne asigură acelaşi Corey Robin.

Din păcate, la noi „a mun­ci” este depreciativ: „Cine-i harnic şi munceşte ori e prost, ori nu gândeşte” sau, mai blând, „Cine munceşte nu are timp să câştige!”. O astfel de mentalitate este păguboasă atât pentru individ, cât şi pentru societate.

Mi-aduc aminte reacţia unui student din fundul sălii de curs: „Iar vreţi să ne îndobitociţi cu munca!?!”. Le vorbeam studenţilor despre crezul teologului german Martin Luther: „Omul este pentru muncă născut, aşa cum pa­să­rea este născută pentru a zbura”, adău­gân­d doar atât: „Nu monarhia, ci munca salvează Ro­mâ­nia” (La acea vreme, pe clădirea Institutului de Arhitectură „Ion Mincu” stătea scris cu ne­gru, cu litere uriaşe: „Monarhia salvează România”).

Poate nu mi-aş fi amintit acest episod da­că zilele trecute nu m-aş fi întâlnit cu fostul meu student, care, ca absolvent cu ceva ve­chime, îşi căuta acum un loc de muncă: „Domnule profesor, nu ştiţi cumva un job, m-aş angaja oriunde, aş face orice”. Criza economică măturase firma de advertising unde lucrase…

De frica şomajului, oamenii îndură aproape orice: salarii de mizerie, program prelungit, condiţii de muncă inumane, umilinţe de tot soiul. Aceasta este „frica în stil românesc”. 

Sondajul CURS (25 sept. – 7 oct. 2009) a abordat fri­ca la locul de muncă prin întrebarea cu răspunsuri libere: „În prezent, ce vă îngrijorează (vă temeţi) mai mult la locul de muncă?”. Compa­rativ, s-a cerut persoaneleor care în decembrie 1989 aveau vârsta de cel puţin 18 ani să răs­pun­dă la întrebarea: „Înainte de 1989, în perioada 1965-1989, ce vă îngrijora (de ce vă temeaţi) mai mult la locul de muncă?” (vezi graficele…)

 

 

Prof. Septimiu Chelcea
Universitatea din Bucureşti Facultatea de Sociologie şi Asistenţă Socială
Expert CURS

Frica nu este „un prisos de laşitate”, cum se crede îndeobşte; ea înseamnă mai de­grabă prevedere decât laşitate, iar opusul fricii nu este curajul, ci calculul raţional, gândirea lucidă. Ea s-a născut o dată cu omul, în negura vremurilor. Este o emoţie negativă, trăită cu diferite grade de intensitate, generată de un pericol, de o ameninţare iminentă, reală sau fictivă, ce se urmăreşte a fi evitată.

Frica ne mobilizează sau ne paralizează. În Eseuri (ediţia întâi, 1580), scriitorul renascentist francez Michel de Montaigne, care a introdus distincţia între frica individuală şi cea colectivă, remarca manifestările polare ale fricii: „Când ne dă aripi la călcâie, când ne ţintuie picioarele”. Astăzi, se acceptă cvasiunanim că frica îmbracă două forme: „Frica pasivă” (conduită de evadare, de refugiu în leşin) şi „Frica activă” (fuga din faţa pericolului, considerată pe nedrept o conduită iraţională).

Aşadar, frica reprezintă un semnal de alar­mă, este întru totul naturală. Nu merită să fie lăudată, dar nici blamată. Parafrazând proverbul despre fugă, putem spune: „Frica este ruşi­noasă, dar este sănătoasă”. Cine pretinde că nu i-a fost niciodată frică ori nu spune adevărul, ori şi-a pierdut parţial memoria, ori nu este destul de echilibrat din punct de vedere psihic.


NU EXISTĂ FRICĂ, CI FRICI

Aşa cum nu există iubire, ci iubiri care se particularizează după „obiectul” acestei emoţii, după intensitatea „dulcelui fior” sau în funcţie de epoca istorică în care se manifestă (iubirea romantică „inventată” de cavalerii medievali era altceva decât iubirea de azi, dominată de multe ori de formula „Ne-am văzut, ne-am plăcut”), tot astfel mi se pare firesc să vorbim despre frici, nu despre frică.

Pentru sistematizarea fricilor, pe cât de multe, pe atât de variate, putem lua în considerare natura stimulului, a pericolului (este unul obiectiv sau unul imaginar?), tipul de manifestare (activă, pasivă), mecanismul producerii (în principal, biologic sau predominant social), statusul social al persoanelor ce resimt frica (poziţia lor socială înaltă, medie, scăzută), numărul celor cuprinşi de frică (indivizi, colectităţi), epoca istorică (Antichitate, Evul Mediu, modernitate sau contemporaneitate) şi, în fine, sistemul politic în care se manifestă frica (totalitarism, democraţie).


FRICA SOCIALĂ DIN PUNCT DE VEDERE PSIHOSOCIOLOGIC

Frica socială, în taxonomia propusă în care s-a făcut distincţie între mecanismele biologice şi cele sociale ale fricii, semnifică o emoţie predominant negativă, împărtăşită de un nu­măr de persoane relativ mare (grupuri, catego­rii şi clase sociale sau naţiuni), ca reacţie la pe­ricole de natură socială iminente, reale sau fictive.

Transfigurarea fricii biologice (ca reacţie fiziologică şi comportamentală, ca trăire psihică individuală) în frică socială se produce prin comunicarea interpersonală şi mass-media. Nu în primul rând faptul că pericolul este un fenomen social sau că provine de la un regim politic, de la organizaţii şi persoane cu putere politică şi/sau economică sau instituţii sociale conferă fricii caracter social, ci faptul că ea se transmite de la un individ la altul, cuprinzând un număr semnificativ de persoane (de la mulţimi la clase şi categorii sociale până la popoare şi naţiuni). Aşadar, frica devine socială prin faptul că este împărtăşită în comun.
Acestea fiind spuse, să vedem de ce pericole se fereau cetăţenii din România de dinainte de 1989, comparativ cu fricile de azi.

FRICA SOCIALĂ ÎN COMUNISM/FRICA SOCIALĂ AZI
La întrebarea „Care a fost pericolul (evenimentul social ameninţător) de care vă temeaţi dvs. mai mult înainte de 1990, în perioada 1965-1989?”, persoanele care au cunoscut experienţa regimului totalitar îşi amintesc, în primul rând, de ameninţările de ordin politic (aproape o pătrime din eşantion). Dintre aceştia, unii declară că se temeau de activiştii de partid, alţii de regimul comunist în general. Unul din zece respondenţi spune că îi era frică de Securitate, de Miliţie şi de informatorii acestor instituţii.

Concluzia pe baza sondajului CURS: în România, sub Ceauşescu, frica socială era provocată de ameninţările de ordin politic. Sigur, erau şi alţi factori generatori de teamă. Aproximativ 12% dintre cele 1.039 de persoane intervievate indică factori de natură socială, precum frica de a nu deveni victime ale infracţionalităţii, de a nu fi umiliţi, de condiţiile grele de muncă etc. De trei ori mai puţine persoane (adică 3%) afirmă că în perioada 1965-1989 se temeau de evenimente economice nefaste, precum pierderea locului de muncă. În proporţie mai mică (2%), respondenţii amintesc de primejdiile generate de natură, dar agravate sau controlate social: seisme, inundaţii, secetă.

Astăzi, ponderea factorilor declanşatori de frică socială este alta: aproximativ patru din zece persoane intervievate se simt ameniţate de factori de natură economică (colaps economic, adâncirea crizei economice, lipsa locurilor de muncă pentru tineri, inflaţie ş.a.m.d.), iar 15% au în vedere procese sociale ce reprezintă pericole iminente (infracţionalitatea, violenţa stradală, corupţia ş.a.). Pe locul al treilea ca frecvenţă (14%) sunt menţionate spaimele legate de factorii naturali (3% – posibile catastrofe naturale; 6% – pierderea sănătăţii).

Periculozitatea evenimentelor aşa-zis naturale nu este imună faţă de factorii social-economici. În legătură cu acest aspect, scriitorul sud-african Hein Marais (2006) spunea: „Lăsaţi la o parte prejudecata că dezastrele nu discriminează, că mătură totul în calea lor, cu o indiferenţă «democratică». Nenoroci­rile îi ţintesc direct pe săraci, pe cei siliţi să-şi ducă viaţa în calea pericolului”.

În prezent, oamenii (6%) se tem de posibilitatea unor mişcări sociale (o nouă revoluţie, război civil, greve, manifestaţii de protest). (vezi graficul privind distribuţia răspunsurilor la întrebarea despre pericolele de care se temeau/se tem cei intervievaţi). Conform rezultatelor sondajului CURS, se poate spune că în perioada comunistă frica socială era generată prioritar de pericole de ordin politic, în prezent ea este indusă, fiind produsă în primul rând de ameninţări de natură economică.

PIRAMIDA FRICILOR SOCIALE ÎN COMUNISM ŞI ÎN TRANZIŢIA POSTCOMUNISTĂ
Pornind de la observaţia că „Frica omului este frica de ceva sau pentru ceva: de boală, de lipsa banilor, de dezonoare; pentru sănătatea sa, pentru familie, status social” (Kurt Riezler, 1944), ne putem imagina o „piramidă a fricilor sociale” pentru fiecare etapă a istoriei, pe verticală trecându-se, de la bază spre vârf, ameninţările în ordinea gravităţii lor (cele mai periculoase plasate la baza piramidei), iar pe orizontală extensia diferitelor frici.

În sondajul CURS, am luat în calcul frica de pierderea vieţii (pentru motive politice), a li­bertăţii (pentru motive politice), a domiciliului, a bunurilor (a averii), a locului de muncă, a avantajelor financiare şi, în fine, a viitorului urmaşilor, ca formă de autorealizare. Pentru perioada anilor 1965-1989, a rezultat o piramidă a fricilor sociale în formă de „urnă”, cu baza mai largă decât vârful şi cu mediane mai extinse. Caracteristică pentru piramida fricilor sociale în comunism este extensia fricilor de bază (pierderea vieţii sau a libertăţii din motive politice) şi îngustarea fricilor dinspre vârful piramidei (pierderea locului de muncă şi a avantajelor financiare).

Pentru ziua de azi, piramida fricilor sociale este de formă „triunghiulară cu vârful în jos”, baza fiind mai îngustă decât vârful, respectiv proporţia celor care se tem că şi-ar putea pierde viaţa sau libertatea din motive politice este de zece ori mai mică decât frica pentru viitorul incert al copiilor şi al nepoţilor lor (aproximativ 4% faţă de 45%).   

Pierderea locului de muncă, şomajul reprezintă pericolul resimţit de aproximativ o pătrime dintre persoanele cuprinse în eşantion; pentru aceeaşi proporţie (25%) din totalul celor intervievaţi conform celor declarate de ei, perspectiva pierderii averilor constituie evenimentul care le produce teamă. Aproximativ 3% dintre cei intervievaţi se tem de pierderea vieţii pentru convingerile politice şi cam tot atâţia trăiesc frica generată de eventualitatea pierderii libertăţii pentru motive politice. Să ne amintim că pericolele pot fi reale, dar şi imaginare. (vezi graficele privind distribuţia răspunsurilor la întrebările despre frica pentru pierderea vieţii…..).

DISTRIBUŢIA INEGALĂ A FRICILOR SOCIALE
Fricile sociale sunt selective, îşi aleg ţintele: de lupi, urşi, şerpi sau alte lighioane ne temem cu toţi, indiferent dacă suntem tineri sau mai puţin tineri, dacă am adunat averi sau suntem săraci, dacă suntem şomeri sau patroni.

Nu stau tot aşa lucrurile cu fricile sociale. Că îşi vor pierde privilegiile se tem doar cei ce le au, la fel şi averile. Cine se teme mai mult în condiţiile crizei ce se prelungeşte în România „ca o zi de post” că îşi vor pierde locul de muncă: intelectualii (persoanele cu studii superioare) sau mun­citorii?

Datele sondajului CURS conduc spre distribuţia fricilor sociale pe  două categorii, luate spre exemplificare. Se observă di­fe­renţele mari în ceea ce priveşte frica de şomaj a muncitorilor (două treimi dintre muncitorii intervievaţi au declarat că se tem că îşi vor pierde locul de muncă), comparativ cu persoanele cu studii superioare (aproape jumătate din totalul persoanelor din această categorie).

De asemenea, proporţia celor care trăiesc „cu frica în sân” când se gândesc la soarta hărăzită copiilor şi nepoţilor lor este semnificativ mai mare în rândul muncitorilor (peste 50%), decât printre intelectuali (aproape o cincime).

LA LOCUL DE MUNCĂ, FRICA ESTE LA EA ACASĂ
„Dacă vrem să măsurăm frica în stil american, trebuie să începem studiul de la locurile de muncă, fiindcă acesta este spaţiul unde po­pulaţia suferă, la modul cotidian, strânsoarea fricii şi a coerciţiei” – afirma Corey Robin, profesor de ştiinţe politice la Brooklyn College din New York, într-o lucrare apărută în 2004 la prestigioasa Oxford University Press şi tradusă recent la noi cu titlul „Frica. Istoria unei idei politice” (Bucureşti, Editura Vremea, 2009, 328).

Cred că la fel putem proceda când încercăm să evaluăm „frica în stil românesc”: să pornim tot de la locul din care oamenii îşi câştigă bucata de pâine. Dar munca ne asigură nu numai mijloacele de subzistenţă, ci şi împlinirea personalităţii, stima de sine, respectul celorlalţi. „Nu există în Satele Unite valoare plasată mai sus decât munca”, ne asigură acelaşi Corey Robin.

Din păcate, la noi „a mun­ci” este depreciativ: „Cine-i harnic şi munceşte ori e prost, ori nu gândeşte” sau, mai blând, „Cine munceşte nu are timp să câştige!”. O astfel de mentalitate este păguboasă atât pentru individ, cât şi pentru societate.

Mi-aduc aminte reacţia unui student din fundul sălii de curs: „Iar vreţi să ne îndobitociţi cu munca!?!”. Le vorbeam studenţilor despre crezul teologului german Martin Luther: „Omul este pentru muncă născut, aşa cum pa­să­rea este născută pentru a zbura”, adău­gân­d doar atât: „Nu monarhia, ci munca salvează Ro­mâ­nia” (La acea vreme, pe clădirea Institutului de Arhitectură „Ion Mincu” stătea scris cu ne­gru, cu litere uriaşe: „Monarhia salvează România”).

Poate nu mi-aş fi amintit acest episod da­că zilele trecute nu m-aş fi întâlnit cu fostul meu student, care, ca absolvent cu ceva ve­chime, îşi căuta acum un loc de muncă: „Domnule profesor, nu ştiţi cumva un job, m-aş angaja oriunde, aş face orice”. Criza economică măturase firma de advertising unde lucrase…

De frica şomajului, oamenii îndură aproape orice: salarii de mizerie, program prelungit, condiţii de muncă inumane, umilinţe de tot soiul. Aceasta este „frica în stil românesc”. 

Sondajul CURS (25 sept. – 7 oct. 2009) a abordat fri­ca la locul de muncă prin întrebarea cu răspunsuri libere: „În prezent, ce vă îngrijorează (vă temeţi) mai mult la locul de muncă?”. Compa­rativ, s-a cerut persoaneleor care în decembrie 1989 aveau vârsta de cel puţin 18 ani să răs­pun­dă la întrebarea: „Înainte de 1989, în perioada 1965-1989, ce vă îngrijora (de ce vă temeaţi) mai mult la locul de muncă?” (vezi graficele…)



 

 

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: